Neon

Nervii noştri sunt casanţi
ca
sloiurile

Când se sparg respirăm artificii,
arcuri electrice orbitoare,
imagini pe care ochii noştri le proiecteaza
ca
două lentile

Ne scrie
pielea larg deschisă
ideograme aburinde sub pleoape
ca şi cum am
putea
memora
spune
reacţiona

Nervii noştri sunt casanţi,
cu glasuri uscate
abrupte
fusiforme
expirând
unul câte unul
ca
un trup plonjând mereu
perpendicular pe mare

Favorites

Herman Hesse - an author so German that, by using unrelenting structure and discipline, manages to transcend his very innate rigidity. The Glass Bead Game is without a doubt my favorite book as of yet, since it demonstrated the uncanny ability to weave itself into my life, like an ink stain slowly spreading over many a monochrome memory. It is a book of contrast, as it can withstand sixteen hours in a train compartment, with seven people bent on eating as many onions, slices of buttered bread and drinking as many cups of potent alcoholic beverages as humanly possible, and still inspire the illusion that the air is clean, the mind is transparent and fresh and time, while being of the essence, is "a kind god". It is a book written as much in and between the lines, which makes me a very happy reader.

Coin locker babies - Ryu Murakami
A novel of overwhelming sensory overload. To experience a book by feeling the rough, burning sand between one's toes, the taste of some strange poison on one's gums, an untold number of textures ranging from ostrich feathers to cold, scaly, throbbing crocodile skin, the smell of burning fingernails and the sound of heartbeats turned into music, that is a privilege which no other book has offered me to such an extent. And the empathy, the heartbreaking empathy, held in check, always, by the shocking cruelness and insanity of the characters, each with his own brand... A treat indeed.

The Gate - Frederick Pohl
I judge sci-fi by the ability to "be needed", as it were. In other words, a good sci-fi story is to me one which I cannot instantly picture in a non-sci-fi setting. I realize this is a double-edged sword, I do however believe that The Gate illustrates my point to the letter. Such a wondeful set of rules to be tested, such potent character portrayal and psychology, such unlikely and subtle romance... and it's written from a rather dim guy's perspective, which makes it all the more charming.

Wit - Margaret Edson
The main character of this play would make you believe you are held at bay by wit alone in your empathic response, up until the breaking point, when your own mental mechanisms get mangled by her meltdown. It is drama at its best, as far as I can tell, by far.

His Dark Materials series - Phillip Pullman
I am a reader who dives head-first into books. Predisposition to empathy, Don Quixote-at-the-puppet-theater syndrome, call it what you will, methinks I've got it. The literary gimmick of creating so many "two-in-one" characters (the human and her daemon, sides of the same coin, n'est-ce pas?) as a chance to delve deeply into relationship crafting and situation spawning, the slow and steady buildup, the fascinating clockwork of the narrative, mirrored closely by the clockwork parallel dimension, epic psycho-analysis, quantum physics, issues of religion, parenthood, love, sacrifice, morals, armored polar bears and objects of such vibrant energy that they become characters themselves... I think I might be failing to speak about this book as a "rational human being". It is however one of my all time favorites.

Borsallino

Îmi plăcea foarte mult să „explorez” prin casă. Erau atâtea locuri secrete, atâtea sertare nedeschise, pline cu obiecte de forme, texturi şi culori numai ale lor, numai bune de atins şi de mirosit, fascinante tocmai pentru rostul lor era de neînţeles. Până şi mobilele grele, lăcuite şi netede mă ştiau prinde într-un fel de joc de-a „care cedează primul”, le diagnosticam bolile şi le învăţam metehnele, glasurile dogite înainte să adorm şi lucirile molcome după-amiază. Atunci nu înţelegeam de ce Mama Bătrână le păstrase atâta vreme, de ce se înconjura cu ele, păstrându-le totuşi la o distanţă sigură, aseptică, în Cealaltă Cameră. Probabil că n-aş fi înţeles nici până acum, dacă nu mi-aş fi petrecut atâtea ore acolo, singurul loc din casă unde nu-mi luam PDA-ul cu mine, doar ca să pot asculta acele scârţâituri şi pocnete uscate pe care le scoteau parchetul şi mobilele de fiecare dată când le vizitam.

Modul în care am ajuns la pălărie e ca un bildungsroman din punctul meu de vedere. Trebuie să înţelegeţi că totul în acea cameră era stratificat într-un fel. Diferitele niveluri ale mobilei mi s-au relevat foarte încet, în ani şi ani de perseverenţă şi răbdare. La trei ani spun cu toată sinceritatea că partenerul meu de conversaţie preferat era podeaua. O întâlneam atât de des şi atât de brusc încât la un moment dat a încetat să mă irite lipsa ei de candoare atunci când luam contact cu ea, am obosit să urlu la ea, mai ales că eram întrerupt de fiecare dată de cineva cu o mângâiere sau o bomboană care-mi umplea iremediabil gura, închizând-o în mod foarte eficient. Încet-încet am învăţat s-o ascult. Era singura parte din casă care... glăsuia. Mocheta adâncă şi moale sau covoarele din celelalte camere erau foarte impresonale. Comode, sigur, mai ales atunci când cădeam grămadă, dar esenţialmente necuvântătoare. Defapt podeaua din Cealaltă Cameră m-a făcut să-mi dau seama că până şi casa are mereu ceva de spus, are felul ei de personalitate. La trei ani totul părea foarte vast şi nepopulat, în special Cealaltă Cameră. Mingile de ping-pong (nici până acum nu m-am putut obişnui cu termenul de „tenis de masă” – nu comunică nimic) stârneau un ecou teribil când le lăsam să se rostogolească pe podea. Ecourile se transformă în rezonanţe atunci când ţi le aminteşti, cred că asta e chiar prima memorie pe care o am legată de casa aceea, un fel de rezonanţă rece strecurată atunci pe sub piele care s-a întins încet-încet, a crescut o dată cu mine şi acum mă cuprinde chiar şi acum.

Ceva mai târziu, capabil să mă ridic de la nivelul podelei, am luat cunoştinţă de mobila din Cealaltă Cameră – măsuţa de cafea cu un picior şubrezit pe care nu trebuia niciodată să mă sprijin sau să mă aşez, scaunul foarte înalt, din lemn dat cu un lac dur şi întunecat, fotoliile puţin aspre şi biblioteca rubicondă, furniruită şi sticloasă. Nici măcar în micuţa curte din spatele casei nu eram asaltat de o asemenea scăpărare de atingeri diferite, poate pentru că de fiecare dată când ieşeam „afară” aveam senzaţia că timpul încetineşte brusc şi ameţitor, până se instala o vagă senzaţie de greaţă în care totul părea onctuos şi călduţ, până şi lumina. În Cealaltă Cameră era mereu răcoare, aproape întuneric... timpul era îngheţat şi proaspăt, contururile erau dure şi străluceau, texturile te asaltau elegant şi graţios, promt... nici nu se compara. Am lustruit fiecare suprafaţă la care puteam ajunge în acei ani, mi-am întipărit în amprente atâta lac, furnir, stofă veche şi sticlă groasă încât le mai pot mirosi şi acum dacă mă concentrez puţin. Atingerea, gustul şi mirosul s-au lipit atunci între ele în mintea mea. Câteodată chiar aş vrea să nu mi se năzărească gustul tastaturii mele sau a clanţelor de acasă, dar am reuşit să mă adaptez şi la asta. Nu tot ce-am învăţat în Cealaltă Cameră mi-a prins bine din toate punctele de vedere, dar atunci când fac dragoste mă simt înapoi acolo de fiecare dată...

Am ajuns la un moment dat la vârsta în care puteam să fac diferenţa dintre un sertar şi întreaga bibliotecă. Atunci a început perioada explorărilor, pornind de jos, de la cutiile cu materiale didactice de sub recameu şi dulăpioarele cu pături chinezeşti, macrameuri şi dantele, urcând încet, în spirală, până la rafturile cu cărţi, spărturile din tencuială pe care le lărgeam zilnic câte puţin pe măsură ce-mi creşteau degetele şi mecanismele metalice de cele mai multe ori stricate ale diferitelor compartimente ale bibliotecii. Camera mi se releva împreună cu secretele sale odată cu creşterea în înălţime, era companionul meu atunci când încheieturile mă cadoriseau ironic cu artificii dureroase, rămase cumva în urma oaselor, nu înceta niciodată să mă surprindă, era ca şi cum doar corpul şi-ar fi amintit ce găsea înăuntru, nu şi mintea, astfel încât experienţele mele deveneau un hibrid zăpăcit şi bonom între familiar şi neaşteptat. Am trecut de la suprafeţe la conţinuturi – mobila, podeaua, pereţii, tapiseriile, toate îmi erau deja cunoscute, dar nu şi mărunţişurile care se ascundeau printre ele. Tot ceea ce scoteam din Cameră devenea prilej de poveste, servea ca un cârlig cu ajutorul căruia puteam extrage din memoria Mamei Bătrâne fragmente din viaţa altora, memorii pe care le simţeam marginal legate de mine, din moment ce eu le ştiusem provoca să mi se arate, amintiri în care mă simţeam inclus. Cred că e şi ăsta un mod de-aţi prelungi viaţa, în fond – acumularea de fragmente din vieţile altora, notarea lor rapidă în caiete liniate mărunt, lectura lor repetată ad nauseam... nici chiar acum nu ne-am apropiat mai mult de călătoria în timp. Nu degeaba o chema Mama Bătrână.

Aş vrea să scriu mai mult despre obiectele pe care le-am descoperit în acei ani fiindcă îmi dau seama că explorările domestice deveneau pe vremea aceea reflectate destul de fidel de aventurări prin împrejurimile casei, pentru care primeam curaj tocmai prin acele talismane protectoare. Coupe-papier-ul de plastic alb uitat cumva sub câteva dosare mi-a înlesnit asumarea unui teritoriu la care nu visasem până atunci să-l descopăr. Am ajuns, strângându-l puternic în pumn, până la o galerie de antichităţi, la poarta căreia l-am lăsat ca pe un însemn teritorial. Acum văd că ea se afla la câteva sute de metri de casă, dar asta nu mă împiedică să mă simt la fel de curajos ca atunci de fiecare dată trec pe acea stradă.

Mai erau, desigur, si jocurile logice, instrumentele didactice, la graniţa dintre jucării şi artefacte de nefolosit şi de neexplicat. Discuri găurite de plastic, în culori reci şi palide, semănând cu modelul capetelor brichetelor chinezeşti, care în mâinile mele deveneau obiecte de studiu al magiei. Încercam mereu să le întrepătrund, ca pe zalele unui lanţ... ele m-au învăţat un soi de scepticism în raport cu memoria, sau cu realitatea, depinde cum vreţi s-o luaţi, fiindcă la şcoală mi s-a explicat că n-aveam cum să le unesc, dar îmi amintesc atât de clar cum, cel puţin o dată, le-am unit pe toate pe post de podoabă pentru fata din vecini, fiica pantofarului. Ea obişnuia să coacă şoarecii prinşi de pisica lor cea neagră în cuşti de canar, deasupra unui bec Bunsen picurat cu lac maroniu de pantofi. Mi s-a părut logic să-i dau ceva mistic şi primitiv, ca şi desenele cu amfore şi picturile pe hârtie albastră de împachetat.

Acum mă simt vinovat faţă de Cealaltă Cameră. Tot ce-am descoperit în acea perioadă am exasperat şi am împrăştiat în jurul meu, neobosit, sărind de la un obiect la altul aproape zilnic, secându-le pe toate de sens şi de forţă, acumulând din ce în ce mai mult, până ce aproape că mă înstrăinasem, aproape că nu mai percepeam generozitatea acelui spaţiu, doar... potenţialul său. Atunci când am descoperit pălăria, s-a rupt ceva în mine, mi-am dat brusc seama ce făceam şi m-am oprit, păstrând în piept sentimentul sâcâitor că era deja prea târziu. Poate de aceea m-am ataşat atât de tare de pălărie, n-am mai vrut să întreb nimic de ea, n-am arătat-o nici măcar fetei cu şobolani şi ghirlande de muşeţel la glezne. În schimb, am început să mi-o asum, să o fac a mea, ca un fel de compensaţie pentru toate celelalte minunăţii din Cameră, pe care le păstrasem undeva în exterior, pe care nu le personalizasem pe deplin. În loc să mă ataşez de ea prin intermediul poveştilor Mamei Bătrâne, a amintirilor ei, am grefat-o pe propria mea imaginaţie şi pe propriile mele amintiri.

Mulţi copii au aşa-zişi „prieteni imaginari”, personificări ale unor idei sau vise, care devin în cele din urmă utile, atunci când copii încep să dea vina pe ele pentru prostiile pe care le fac. Aşa ceva a devenit pălăria pentru mine. Nu mi-o puteam imagina în orice caz disociată de trecutul Mamei Bătrâne, aşa că eram conştient că era probabil un obiect foarte vechi, îmbibat cu scene din viaţa ei, dar nu mai căutam povestea oficială. Doream să-mi imaginez eu scenele respective. Şi din acest punct de vedere, pălăria avea foarte mult de oferit...

Era o pălărie bărbătească, Borsallino cred că i s-ar fi spus pe vremuri, dintr-o stofă albă, moale şi catifelată, cu o panglică neagră de jur împrejur. Într-o cameră plină cu şabloane şi texturi explorate an după an, nimic nu se asemăna formei acelei pălării din cutia de pe dulap. Prima dată când am luat-o în mână am avut senzaţia că sprijin un adevărat parc de distracţii, un montaigne-rousse textil! Nu mai văzusem nicăieri o formă atât de neregulată şi totuşi atât de simetrică în felul ei. Până atunci, lucrurile fuseseră interesante prin sunetele pe care le scoteau, prin felul subtil în care, mângâindu-le, te puteau surprinde. Pălăria în schimb mă obliga să-mi ţin ochii deschişi, ca pe un fel de măsură de siguranţă – m-aş fi putut hipnotiza pe mine însumi atingând-o cu ochii închişi. Chiar şi aşa, mă asaltau atâtea imagini când îmi plimbam degetele peste ea încât mi-a fost foarte greu, la început, să mă hotărăsc asupra primului capitol al poveştii sale – aveam de ales dintre atâtea posibilităţi! Totuşi, cea mai pregnantă prezenţă pe care i-o puteam asocia rămânea Mama Bătrână – pălăria îi împrumuta textura pielii şi parfumul, simţeam că dintre toate obiectele din Cealaltă Cameră, pălăria era în modul cel mai sigur „a ei”. Şi mai simţeam ceva, ciudat pentru mine, ceva la care nu mă gândisem până atunci – era a unei Mame Bătrâne înainte să fi fost bătrână. Era pentru prima dată când o percepeam altfel decât ca pe un fel de dat, ca pe o carte dintr-un raft – cititorului îi trece arareori şi târziu prin cap că volumul pe care îl parcurge a fost o dată o singură pagină, apoi două, apoi două zeci, până să ajungă aşa cum îl cunoaşte.

De la aceste două senzaţii am plecat atunci când mi-am formulat pentru prima dată începutul poveştii pălăriei.

Se făcea că pe un stadion se adunase o mare de oameni. Era întuneric, aerul era asurzitor, fierbinte, umed şi strâmt, oamenii tălăzuiau înnebuniţi şi în faţa lor, pe o scenă scăldată în roşu stătea o statuie suflată de vânt. Era un bărbat cu părul lung, negru, cârlionţat, prins într-o coadă, o cămaşă albă, foarte largă, descheiată la piept, pantaloni strâmţi de piele neagră şi o mănuşă sclipitoare care îi acoperea mâna stângă până la cot. Bărbatul stătea drept, cu o mână întinsă spre public, respira greu dar nu făcea nici o mişcare şi părea că ştia să incendieze totul în jur cu privirea. Apoi, brusc, incredibil de rapid, scena se umplea de gangsteri din vremea prohibiţiei, îmbrăcaţi în alb, care foiau în jurul lui ca nişte stoluri de raţe sălbatice într-un iureş dement, totul se cutremura şi bărbatul dispărea din vedere câteva secunde, doar ca să reapară, neatins, în fruntea tuturor celorlalţi, aliniaţi ca la un semnal, îmbrăcat şi el ca ei, cu pălăria albă pe cap.

Priveam scena din primul rând, chiar lângă scenă, unde presiunea era aproape insuportabilă. Mă simţeam între ciocan şi nicovală, oamenii dezlânţuiţi împingeau din spate copleşindu-mă şi doar prezenţa de pe scenă mă făcea să rezist. Am reuşit să-mi dezlipesc ochii de la dansul din faţa mea şi cu urechile asaltate de ritmul aproape tribal, am văzut-o alături pe Mama Bătrână, pe când era doar o adolescentă isterizată de apropierea de megastar, de idol. Avea faţa lucioasă, era „lac de sudoare”, cum ar zice ea acum, şi îi curgeau lacrimi în neştire, direct în gura deschisă parcă numai pentru a expira, pentru a striga mai tare decât toţi ceilalţi şi decât însăşi muzica năucitoare din peretele de boxe de pe lângă scenă. Megastarul dansa ca şi cum ar fi fost în lumina unui stroboscop, fiecare mişcare îi părea complet separată de toate celelalte, schimbându-şi postura instantaneu la fiecare tunet al ritmului. Singurele gesturi care păreau cât-de-cât filmice erau piruetele rare pe care le făcea, tot restul părând mai degrabă ca şi cum ar fi fost proiectat, diapozitiv cu diapozitiv, de un imens aparat holografic. Muzica era din ce în ce mai viscerală, izbea în piept ca un piston supraturat, înneca ritmurile biologice ale corpului, înlocuia bătăile inimii şi ale sângelui în tâmple, anula ordinea respiraţiei, poseda mulţimea în totalitate, iar noi doi eram în vârf, în centru, ne simţeam atacaţi direct... probabil la fel ca absolut toţi ceilalţi. Apoi ritualul luă sfârşit, brusc, atunci când megastarul se opri în mijlocul unei piruete, pe vârfuri ca o coloană de fum de ţigară şi pălăria îi zbură de pe cap, o scânteie albă. Atunci s-a întâmplat – ea sări, drept în sus, mai sus decât îmi putusem închipui, şi o prinse. Ateriză drept în genunchi pe peticul de iarbă zdrobită din jurul ei, strângând-o la piept şi apărând-o cu tot corpul de asaltul de mâini alungite ca să i-o smulgă. Totul nu dură mai mult de câteva secunde, mâinile se opriră, luate sub control de un nou ritm, de următorul cântec, ca şi cum şi-ar fi dat seama deja că pălăria era a ei, a ei, care încă nu se mişca de jos, care părea lăsată grea de obiectul care se întrezărea prin degetele albite de efort.

Apoi m-am trezit, se lăsase seara şi în Cealaltă Cameră era deja destul de frig. Strângeam pălăria la piept, cred că adormisem pe recameul maroniu gândindu-mă la ea. Nu fusese un simplu vis, eram leoarcă şi îmi ţiuiau urechile. Mai târziu când am vrut să vorbesc cu fata din vecini ca să-mi distrag atenţia, să ies din propria mea minte puţin, am constatat că eram şi cumplit de răguşit, ca şi cum aş fi ţipat şi cântat toată noaptea. Pe vremea aia nu cântam niciodată, decât pe stradă, între străini care simţeam că nu mă pot lua la răspundere. Îmi era prea ruşine să cânt acasă, nu sunt sigur din ce motiv. În orice caz, experienţa a fost atât de intensă încât m-a bântuit cu săptămânile, zi şi noapte, fragmentată, îmbogăţită treptat cu scene care nu făcuseră parte din primul vis dar care îmi relevau detalii şi impresii suplimentare. Mă comportam deja faţă de vis ca şi cum ar fi fost o amintire pe care o răsuceam pe toate feţele, un fel de cub rubic al cărui fiecare pătrat avea o altă culoare şi pe care încercam să mi-l imprim definitiv în conştiinţă. Încet-încet am devenit sigur de adevărul său, mult mai mult decât oricare poveste spusă de Mama Bătrână. Această poveste/amintire era doar a mea, atâta timp cât credeam cu totul în ea, ea era cu totul credibilă.

Începusem s-o privesc şi pe Mama Bătrână altfel. Pe undeva simţeam probabil că ea e mai mult decât reală, devenise un personaj cu propriile sale mistere şi momente de extratext, începeam să văd în fiecare gest al ei o istorie, un fel de etimologie în scene biografice, care se legau toate de momentul de răscruce al concertului. Pălăria îşi avea deja o explicaţie în mintea mea, dar de-acum ea părea mai mult un fel de cheie de lectură a cărţii care era Mama Bătrână, un fel de personaj principal al „making-of”-ului despre ea. Multe alte capitole ale vieţii ei, legate de pălărie desigur, au început să mi se năzărească pe măsură ce trecea timpul, în mod natural. Sigur, ea nu devenea niciodată „neobişnuită” pentru mine, erau doar mici momente mai rare, mai speciale, din când în când, care îmi stârneau curiozitatea, pe care încercam să mi le explic, aşa cum un copil încearcă să-şi explice anumite comportamente ale adulţilor, sensul lor imediat scăpându-i printre degete din lipsă de experienţă şi de înţelegere.

La un moment dat, pe nesimţite, Mama Bătrână a început să mă însoţească în Cealaltă Cameră tot mai des, părea că doreşte să se refamiliarizeze cu toate obiectele păstrate acolo, îi plăcea din nou să se înconjoare cu ele şi să-mi povestească despre unele dintre ele pentru prima oară, chiar şi fără s-o întreb. Eu o urmăream, atent la mult mai mult decât îşi imagina ea – eram mereu cu un ochi pe locul unde ştiam că e pălăria. O lăsasem exact acolo unde o descoperisem, nu doream sub nici un chip să fiu descoperit, să se ştie că ştiu de ea, doream să-mi ţin secretul cu tot dinadinsul. De aceea încercam mereu să-i distrag atenţia când simţeam că se apropie cu privirile de ascunziş, când simţeam că povestea reală ar putea interveni şi mi-ar putea sfărma propriul scenariu legat de ea (probabil mult mai des decât ar fi fost cazul, dar din fericire Mama Bătrână nu era deloc suspicioasă). La un moment dat, într-o zi în care mă simţeam tensionat din oarecare motiv, n-am mai suportat să fac pe agentul secret, m-a cuprins un fel de panică şi am rugat-o să înceapă să-mi scrie un jurnal, să-mi scrie acele amintiri care i se învolburau în minte. Am convins-o că îmi doream să le am la îndemână oricând şi pentru totdeauna, şi am fost sincer fericit că reuşisem să-mi izolez camera secretă, punând foile albe între spaţiul ei şi prezenţa Mamei Bătrâne. Şi în acelaşi moment, când am sărutat-o pe obraz, am simţit gustul unei mari tristeţi. Acum cred că era o tristeţe specială, a omului îmbătrânit, căruia i s-a închis ultima portiţă de comunicare directă cu tinerii, a înţeleptului izolat între topuri de hârtie, ţinut acolo în siguranţă şi la distanţă. Atunci nu mi-am imaginat toate acestea, am ştiut doar că o întristasem pe Mama Bătrână, că o îndepărtasem într-un fel iremediabil. Şi am mai ştiut că nu simţise asta pentru prima dată, din contră, că aş fi redeschis o rană veche.

Am încercat din răsputeri să-mi explic ce greşisem, cum reuşisem să o rănesc în felul acela. Nu înţelegeam de ce, dar mă simţeam vinovat. Mi-o imaginam din nou pe Mama Bătrână, pe când o chema Valentina, trecuseră doar câteva ore de la momentul concertului. Ea stătea sprijinită de un zid scund, aflat undeva în apropierea stadionului, înconjurată de prieteni. Pălăria trecea din mână în mână, nimeni nu cuteza să o poarte, dar fiecare din ei dorea s-o atingă, să se convingă că e adevărată şi că în urmă cu câteva ore aparţinuse megastarului. Nu-mi puteam imagina ce-ar fi putut să-şi spună unul altuia atunci, vedeam doar gesturile lor imprecise, conduse de muşchi care încă nu se obişnuiseră cu ritmul normal, lent şi ordonat de funcţionare. Fie se mişcau moale şi imprecis, fie smucit, cu mult prea mult efort pentru câte un gest simplu, dar deja se simţea între ei o oboseală dulce, care avea să-i repună pe făgaş. Urechile încă le mai ţiuiau, toate simţurile le erau surescitate, puteam simţi alături de ei răcoarea aerului nopţii, înfiorându-le pielea, aproape la fel de mult ca atingerea pălăriei albe. Se mai puteau distinge voci dogite prin preajmă, se auzeau paşi şi râsete, chiote extaziate şi undeva mai departe, un plâns isteric şi o sirenă. Din zgomotul de fond se contură la un moment dat o prezenţă, un bărbat înalt, îmbrăcat destul de elegant, dar puţin şifonat, a cărui faţă nu o distingeam clar. Atmosfera grupului se tensionă când bărbatul intră între ei, cu ochii ţintă pe pălăria care revenise promt în mâinile lui Vali.

„E pălăria lui, aşa-i?”

Avea o voce caldă, joasă, puternică, glasul împins în afară din diafragmă, nu din gât.

„Da.”

Vocea ei era aproape o şoaptă din pricina răguşelii, a efortului şi a deshidratării.

„O doresc. Foarte mult. Am mulţi bani, aş vrea să ţi-o cumpăr.”
„Nu vreau s-o vând. E... pentru mine...”
„Vei ajunge să o vinzi mai devreme sau mai târziu, n-ai cum să-ţi dai seama acum, dar crede-mă, aşa va fi. Mai bine dă-mi-o acum, ascultă-mă, n-o să-ţi pară rău.”
„Cât daţi?” întrebă unul din prietenii ei, cu o expresie între entuziasm şi spaimă. Ochii îi luceau absenţi.
„Cum te cheamă?” îl întrebă bărbatul.
„Mircea...”
„Vezi draga mea, Mircea e un băiat isteţ... „
„Mircea ar trebui să-şi ţină dracului gura!”

Ţipătul ei electriză grupul, ca o rafală de ploaie. Se simţea o reacţie puternică de respingere în aer, aproape toţi făcură un pas înapoi din jurul ei, murmurând contrariaţi. „Vali nu e aşa, ce se întâmplă, de unde atâta furie, doar a pus o întrebare, ce se crizează aşa, cum adică?!” îmi răsunau gândurile lor în imaginaţie. „Gura! Pleacă! Gura! Pleacă! Gura! Du-te! Lasă-mă! GURA!” rezona tare, din ce în ce mai tare, reflectat pe chipul lui Vali, palid şi încordat.

„Da... probabil că aşa ar trebui. În fond pălăria e la tine, nu la Mircea..” spuse bărbatul, retoric. Încerca evident să manipuleze tensiunea din grup în interesul lui. „Dar asta nu înseamnă că nu are dreptul să întrebe. Eu am să-ţi răspund ţie – pot să-ţi ofer, chiar aici, suficienţi bani cât să te facă pe tine, pe prietenii tăi şi pe părinţii tăi foarte fericiţi. Mult mai fericiţi ca”... vocea i se preschimbă într-un gest puţin forţat, diminutiv, faţă de pălărie. „Ai vrea să-ţi faci prietenii fericiţi, nu? Ai vrea să-i poţi scoate la plimbare, rând pe rând, într-o maşină nouă. Ai vrea să le poţi face un cadou minunat părinţilor tăi, mâine, nu?”

O vedeam pe Vali în faţa ochilor. Îi vedeam privirea tulbure, o priveam cum se uită în jur la prietenii ei, căutând o confirmare, sprijin. Vedeam cum nu primea decât priviri încurajatoare şi nerăbdătoare, expresii care spuneau doar „ascultă-l, acceptă”, vedeam umbrele părinţilor ei lipite de propria ei umbră, înnecând-o, apăsând-o, vedeam cât de greu îi era să respire, simţeam cât de tare îi venea să plângă, se exteriorizeze măcar puţin din vina, durerea şi neputinţa pe care le simţea auzind cuvintele bărbatului. Îi simţeam apăsarea din piept şi încăpăţânarea de a spune ceva, ceva anume, foarte clar, acele cuvinte care nu voiau nicicum să-i părăsească buzele încordate, incapabile să articuleze. Îl vedeam pe bărbat cum număra bani, cu un ochi pe teanc şi cu celălalt, mulţumit, privind-o, sigur de victorie. Şi am mai văzut-o pe Vali sărind zidul scund dintr-o singură mişcare şi fugând, lăsându-şi corpul liber să spună ceea ce glasul nu reuşea.

Atunci am înţeles ce se întâmplase când o îndemnasem pe Mama Bătrână să scrie în loc să vorbească. Pălăria devenise în câteva ore deopotrivă un fel de relicvă, parte din idol, şi semn al unei prime mari, copleşitoare, dezamăgiri. Valentina suferise atunci, în mintea mea, o supraîncărcare emoţională, un asalt al dragostei pentru prieteni şi părinţi, pentru idol, pentru ea însăşi, teamă de străini, de lume, de intenţiile lor neînţelese, de puterea lor asupra cuvintelor, motivele lor ascunse, care lăsau o urmă, puteau fi simţite, chiar dacă nedesluşit, sentimente de vinovăţie, ispită şi un instinct anume, de a rezista, de a păstra ceea ce e important cu adevărat şi de a renunţa fără negocieri la toate distragerile.

„Bată-te Dumnezeu de Dumnezeu!!” – expresia de frustrare a Mamei Bătrâne, o înţelegeam acum în sfârşit. Ştiam că nu mai pot repara nimic, fiindcă nu eu făcusem rana, pur şi simplu o redeschisesem. Mama Bătrână se simţea trădată şi trimisă înapoi cu mulţi ani, cu spatele la zidul scund din parcare, faţă în faţă cu bărbatul care îi întorsese prietenii împotrivă, care dorise să-i ia odorul.

Era prea mult pentru un copil prepuber. Nu doream am astfel de responsabilităţi pe umeri, nu doream să am mereu impresia că acţiunile mele sunt percepute ca ecouri ale unor amintiri importante din viaţa celor pe care îi iubeam. Am dat înapoi, mi-am dorit să o văd iar pe Mama Bătrână ca pe o carte de pe raft, închisă în siguranţă, cu o copertă groasă şi curată de piele roşiatică. Pentru o vreme am închis cutia pălăriei şi nu m-am mai gândit la ea. Am început în schimb să mă joc din ce în ce mai mult cu fata pantofarului. Ea era noul meu personaj preferat, prezenţa ei reuşise chiar să mă facă să mă simt mai bine afară, nu mă mai simţeam sufocat. Chiar îmi plăcea să o imit, să alerg desculţ alături de ea prin curtea interioară, savurând fierbinţeala asfaltului foarte neted sub tălpi, rugozitatea cărămizilor din jurul rondurilor de flori când încercam să fac echilibristică şi moliciunea umedă şi rece a pământului negru când păşeam pe alături, mirosul aspru şi baroc al florilor zdrobite şi amestecate cu apă din care ne făceam farmacii în joacă şi perversiunea maliţioasă şi incitantă cu care ea, ceva mai în vârsta ca mine, mă punea să mă uit la videoclipurile animate ale trupei E-Rotic, pândindu-mi reacţiile. Nu prea avea ce să vadă, în fond, eu mă uitam ca motanu-n calendar, priveam sânii caricaturizaţi şi mişcările absurde ale personajelor animate cântând „Cure me Doctor Dick” cu o curiozitate aproape ştiinţifică, doar că mult mai puţină înţelegere. Acum că mă gândesc, aproape tot ce m-a învăţat ea era un experiment de suprafaţă, o distracţie temporară, pe care eu o luam mult mai în serios. Pasiunea pentru muzică de la ea a pornit. Nu de la E-Rotic, în nici un caz, ci de la colecţia ei cloncănitoare de casete audio transparente care mă fascinau ca formă, iniţial, şi apoi, conţinut. Mama Bătrână spunea că-l moşteneam pe bunicul meu, un meloman legendar şi o legendă în sine. Abia l-am văzut de câteva ori în toată viaţa mea, m-a dus de câteva ori în parc, o dată la muzeu, unde am privit tablouri împreună cu el până când mi-a înţepenit ceafa. Nu vorbea despre muzică, ar fi fost ca şi încălcarea celei de-a doua porunci. A murit într-un moment de fericire, atât pot spune despre el. Era blond şi slab, ca fata pantofarului şi ca vărul meu, pe care l-am cunoscut atunci, la înmormântarea lui. Nu eram trişti deloc, am legat atunci, printre pietre, arşi de soare, o prietenie foarte strânsă. I-am povestit despre fata desculţă a pantofarului şi despre pisica ei neagră şi i-am promis că i-o voi arăta. Când am ajuns acasă, am chemat-o, dar fata n-a vrut s-o ridice şi să ne lase să-o mângâiem. Atunci am lovit-o. Nu eram eu însumi, nu mai aveam în minte nimic, nici Cealaltă Cameră, nici pe bunicul meu, nici pe Mama Bătrână, doar pe vărul meu blond şi amuzat, pe care îmi doream să-l amuz şi mai tare, „punând-o la punct” pe fata desculţă. Am lovit-o în spate, din nou şi din nou, râzând, aşteptând să-şi coboare garda, am lovit-o până când am simţit că trupul ei e o tobă, crezând tot timpul că nu-i fac nici un rău, că râde în hohote, că se amuză şi ea, scăldată în charisma mea. Nu eram trist deloc. Deloc.

Nu ştiu de ce m-am închis apoi în Cealaltă Cameră. Mă simţeam golit şi supraîncălzit, pluteam şi-mi era greaţă. Ştiam doar că acolo era răcoare, nu voiam decât să cobor înapoi pe pământ, să mă simt din nou într-un spaţiu închis, să simt contururi dure şi strălucitoare, texturi care să mă asalteze elegant şi graţios... Am scos pălăria din cutia ei cilindrică de carton, am mângâiat-o cu ochii închişi, mi-am pus-o pe cap şi am adormit în fotoliul aspru, cu mânere de lemn lucioase ca zahărul ars pe pereţii cratiţei Mamei Bătrâne.

Valentina, o femeie brunetă, frumoasă, cu ochii mari şi trişti şi gleznele subţiri mergea alături de bunicul meu, tânăr şi blond, privind împreună în vitrinele nesfârşite, pline de manechine fără faţă, ale unui magazin la modă. Lumina era caldă, era toamnă, se rostogoleau castane pe trotuar şi aerul mirosea a ploaie. Cei doi păreau fericiţi, Valentina îi vorbea bunicului meu.

„...mi-a aruncat pălăria lui. Am sărit cât de sus am putut, am prins-o – de-aia m-am apucat câţiva ani mai târziu de volei (chicotea) – şi am aterizat în genunchi, strângând-o la piept. Nu i-aş fi dat drumul niciodată, niciodată. Şi acum o am, am ascuns-o! Să ştii că mulţi au tot încercat să mi-o ia, să mi-o cumpere, să mă convingă să le-o dau. Nu le-aş da-o pentru nimic în lume...”

Bunicul aproba absent, părea că se bucură enorm de lumina de afară, ca o plantă proaspăt udată. Se apleca din când în când şi lua câte două castane – pe una o arunca imediat şi pe cealaltă o punea cu grijă în buzunar, ca şi cum nu şi-ar fi dorit să fie văzut. De fiecare dată când se apleca după o nouă pereche de castane, scotea mâna din buzunar strângând fructul negricios în pumn, şi îl punea în locul celorlalte două.

„... să cred că e pălăria lui M... Oh! Uite, am ajuns la modistă. Nu-mi iei o cutie rotundă, uite ce frumoasă e aia de-acolo din colţ, în vitrină.”

Bunicul se întoarse cu privirea pierdută spre vitrină. Îşi mişca degetele unei mâini mereu, ca şi cum ar fi cântat în permanenţă la un pian al cărui contur în purta mereu cu el, oriunde s-ar fi dus.

„Ce să faci cu ea?...”

M-am trezit brusc, înfrigurat. Auzeam ecoul glasului bunicului meu. „Ce să faci cu ea?” Mama Bătrână nu fusese la înmormântare. În faţa ochilor retrăiam acum o amintire pe care o crezusem pierdută... Era amintirea unei vizite a bunicului, într-o după-amiază când eram mult mai mic, stăteam toropit acoperit cu pătura mea portocalie, la graniţa dintre somn şi veghe, conştient doar de prezenţa Mamei Bătrâne culcate pe patul ei, în cealaltă parte a camerei. Bunicul stătea în picioare, în mijlocul camerei, cu o pălărie mică în mâini, părea foarte stingher, nu ştia ce să spună, cuvintele îi venea foarte rar pe buze. Nu-l recunoşteam, dar nu-mi era frică de el. Mama Bătrână era foarte rece cu el, părea şi ea aproape adormită, încerca să-l facă se plece, cât mai repede. A reuşit. Amintirea m-a neliniştit, am vrut din nou să scap, mă simţeam ca un intrus, pentru prima dată. An după an mă simţisem inclus în toate poveştile ei, îi simţisem întreaga viaţă aşa cum o cunoşteam, în prelungirea propriei mele existenţe. Acum, pentru prima oară, eram ca un voyeur, martor la ceva ce n-aveam dreptul să pătrund, la un secret care nu-mi era menit. Mă simţeam încolţit înăuntru, mă simţeam ruşinat afară, o ştiam pe fata pantofarului învineţită din cauza mea, nu mai aveam curajul să-i ascult lipăitul vesel pe dalele umede ale curţii. Mi-era dor să fiu înarmat, să am o metodă de apărare, ca atunci când ieşisem din casă, invincibil şi grozav de periculos, până la galeria de antichităţi din zare, cu un coupe-papier de plastic pe post de sabie.

Am aşteptat să se lase seara şi am ieşit în căutare de lemne din care să-mi construiesc o sabie adevărată, puternică. L-am întrebat până şi pe pantofarul aproape orb, în atelierul lui care mirosea atât de bine a piele, dacă are două bucăţi de lemn. Până la urmă m-am lăsat păgubaş şi m-am întors acasă la Mama Bătrână. Ne uitam la televizor când pantofarul a bătut la uşă. Am deschis iar el mi-a oferit sabia mea, paloşul cu un tăiş, dintr-o bucată tare de lemn, polizat la perfecţie, cu o gardă din piele tare, cafenie. Abia atunci m-am liniştit. Am mers împreună cu el la fiica sa care atârna de fierul de bătut covoare, i-am sărutat mâna şi ea m-a iertat. Simţeam într-un fel că iau totul de la început, din alt punct, pe alte fundamente. Sabia de lemn era numai a mea, nu trebuia să-i împart povestea cu personaje despre care nu-mi doream să ştiu nici jumătate din lucrurile pe care mi le releva pălăria, aşa că, în mod natural, montaigne-rousse-ul meu de stofă s-a reîntors în cutie timp de mulţi ani.

Trăiam împreună cu părinţii mei când am simţit că Mama Bătrână nu mai e acasă. M-au luat cu ei la spital, acolo unde mă simţeam în mod inevitabil nesănătos din pricina aerului plin de dezinfectant. Pielea mea gusta boala, îi simţea aromele gălbui, podelele şi pereţii reflectau orice sunet imediat, eram în spaţiul cel mai strâmt în care fusesem odată şi coridoarele nu făceau altceva decât să mă invite să mă rătăcesc şi să nu mai fiu găsit. Ameţeam. Nici măcar sabia n-o mai aveam, dispăruse cu câtva timp în urmă, ceea ce mă făcea să mă simt cu atât mai vulnerabil. Arătam ridicol, vocea îmi sărea dintr-un registru în altul din două în două silabe, părul îmi crescuse aproape lung la ceafă şi era umflat şi buclat spre frunte şi trupul meu reuşea să mă surprindă aproape zilnic. În acea zi, purtam o vestă neagră de piele, care mă făcea, întrucâtva, să mă simt mai puţin bizar.

Mama Bătrână era întinsă pe patul metalic cu aşternuturi moi, avea chipul încercănat şi pielea moale şi palidă. Părinţii mei m-au lăsat singur cu ea câteva minute. Nu ştiam ce să spun, mă simţeam străin şi dezamăgitor, nevrednic.

„Ştii, am găsit o pălărie pe dulapul mare...” am spus eu, gâtuit. Voiam povestea oficială, acum, era urgent s-o aflu, era singura idee care-mi venise ca să încerc să mă reconectez cumva, să mă apropiu de ea.

„Am găsit-o mai demult, când eram mic (ce ridicol, ce ridicol îmi suna propria mea voce, propriile mele cuvinte, scuipate înapoi de pereţii spitalului). M-am gândit că e a ta... Nu-mi povesteşti? Te rog...”

„Cum a fost la şcoală?”

„... bine. Am luat opt la chimie...” Minţeam. Minţeam tot timpul în perioada aceea. Nu luasem nici o notă, chiulisem de la chimie... Am ştiut că mă citise. Mă cunoştea mult mai bine decât credeam. Îmi era frig şi îmi era frică.

„Povesteşte-mi, te rog.”

„Mulţumesc că ai venit să mă vezi...”

„Te rog nu mai vorbi aşa! Cum să nu vin?!”

Vocea mea suna indignată, încercam să-mi adun curajul ca să fiu jignit, dar nu puteam. Eram un laş, îmi fusese foarte greu să vin chiar şi aşa, mai ales că nu aveam nici un sentiment de urgenţă. Afară, înăuntru, totul era onctuos şi călduţ, îmi era greaţă tot timpul şi aveam impresia că timpul încetineşte necontenit. Nimic nu era urgent. Ieşisem de tot din Camera Celalată şi ea ieşise din mine, uitată. Ca la un semn, intrară părinţii mei. Erau îngrijoraţi, păreau nespus de obosiţi. Am plecat împreună. Câteva zile mai târziu m-a trezit tatăl meu, ceva nu era în regulă. Am presupus că era obosit, n-a scos nici un cuvânt pe drumul spre clădirea liceului. Am plecat vesel de la şcoală cu câteva ore mai devreme. Era cald, se apropia vacanţa de vară. Pe drum m-am întâlnit cu fosta mea educatoare, era mult mai bătrână decât mi-o aminteam. Nici atunci nu mi-am dat seama, eram vesel în continuare şi aş fi rămas vesel, păşind absent pe lângă mine însumi, până când am auzit-o pe mama, gâtuită, încercând să vorbească la telefon, acasă mult mai devreme decât ar fi trebuit să fie. Rutina zilnică zăcea sfărmată pe gresia din bucătărie. M-am aşezat în faţa calculatorului şi m-am jucat, toată ziua, şi următoarea zi, şi a treia, am tăcut până când am răguşit, ca după visul cu concertul. Nu aveam curajul să gândesc. Îmi purtam vesta neagră cu disperare, am purtat-o atât cât am putut după aceea, zilnic, până când nu m-a mai încăput. M-am jucat. Am mâncat. Am dormit. M-am jucat. Am mâncat. Am dormit. M-am jucat. Am mâncat. Am dormit.

Am visat-o pe Mama Bătrână. „Tot ce-ai gândit despre pălărie e adevărat.” Era albă şi slabă, cu gleznele subţiri, făcea piruete ca o coloană de fum de ţigară.

Îmi pare rău dragii mei, am obosit foarte tare, bunicu’ şi-a pierdut vocea. Dacă vreţi să vedeţi pălăria, e pe dulapul din cealaltă cameră. După cât v-am plictisit cu ea, sunt sigur că o puteţi găsi deja şi cu ochii închişi. Şi vesta mea neagră e lângă ea. Jucaţi-vă cu ele, vă rog, nu vă fie frică să le purtaţi. De-a cowboyii şi indienii, sigur. Sau de-a gangsterii şi poliţiştii. Cum vreţi voi. Eu mă duc până în grădină să mă odihnesc un pic. Exploraţi liniştiţ şi nu le luaţi pe toate prea în serios.

Virtual agoraphobia

Methinks man has a poignant talent which he shares with no other known life-form. The ability to limit himself, to demean himself in comparison to... well, mostly anything. One aspect of this talent is his innability to cope with freedom. Given the vast planes of the Internet to hunt on for happyness and entertainment, for comfort and challenge, what does one do? create a few bookmarks, haunt a few sites, bury himself in social networking (scourge of the 21st Century) and one find himself staring blankly at the blank mirror-screen when his RSS feeds yeald no new content. It is exceedingly hard to stray from the beaten path, is it not? Courage, imagination, attention, intuition, all of these seem trunkated the second information becomes available instantly. We need queries in order to produce answers, curiosity is no longer an issue. Either that, or I have suceeded all to well to dumb myself down.

Supermarket stand-up comedy

Step right up
Step right up
Step right up
Everyone's a winner, bargains galore
That's right, you too can be the proud owner
Of the quality goes in before the name goes on
One-tenth of a dollar
One-tenth of a dollar
We got service after sales
You need perfume? we got perfume
How 'bout an engagement ring?
Something for the little lady
Something for the little lady
Something for the little lady, hmm
Three for a dollar
We got a year-end clearance, we got a white sale
And a smoke-damaged furniture
You can drive it away today
Act now, act now
And receive as our gift, our gift to you
They come in all colors, one size fits all
No muss, no fuss, no spills
You're tired of kitchen drudgery
Everything must go
Going out of business
Going out of business
Going out of business sale
Fifty percent off original retail price
Skip the middle man
Don't settle for less
How do we do it?
How do we do it?
Volume, volume, turn up the volume
Now you've heard it advertised, don't hesitate
Don't be caught with your drawers down
Don't be caught with your drawers down
You can step right up, step right up

That's right, it filets, it chops
It dices, slices, never stops
Lasts a lifetime, mows your lawn
And it mows your lawn
And it picks up the kids from school
It gets rid of unwanted facial hair
It gets rid of embarrassing age spots
It delivers a pizza
And it lengthens, and it strengthens
And it finds that slipper that's been at large
Under the chaise longe for several weeks
And it plays a mean Rhythm Master
It makes excuses for unwanted lipstick on your collar
And it's only a dollar, step right up
It's only a dollar, step right up

'Cause it forges your signature.
If not completely satisfied
Mail back unused portion of product
For complete refund of price of purchase
Step right up
Please allow thirty days for delivery
Don't be fooled by cheap imitations
You can live in it, live in it
Laugh in it, love in it
Swim in it, sleep in it
Live in it, swim in it
Laugh in it, love in it
Removes embarrassing stains from contour sheets
That's right
And it entertains visiting relatives
It turns a sandwich into a banquet
Tired of being the life of the party?
Change your shorts
Change your life
Change your life
Change into a nine-year-old Hindu boy
Get rid of your wife
And it walks your dog, and it doubles on sax
Doubles on sax, you can jump back Jack
See you later alligator
See you later alligator
And it steals your car
It gets rid of your gambling debts, it quits smoking
It's a friend, and it's a companion
And it's the only product you will ever need
Follow these easy assembly instructions
It never needs ironing
Well it takes weights off hips, bust
Thighs, chin, midriff
Gives you dandruff, and it finds you a job
It is a job
And it strips the phone company free
Take ten for five exchange
And it gives you denture breath
And you know it's a friend, and it's a companion
And it gets rid of your traveler's checks
It's new, it's improved, it's old-fashioned
Well it takes care of business
Never needs winding
Never needs winding
Never needs winding
Gets rid of blackheads, the heartbreak of psoriasis
Christ, you don't know the meaning of heartbreak, buddy
C'mon, c'mon, c'mon, c'mon
'Cause it's effective, it's defective
It creates household odors
It disinfects, it sanitizes for your protection
It gives you an erection
It wins the election
Why put up with painful corns any longer?
It's a redeemable coupon, no obligation
No salesman will visit your home
We got a jackpot, jackpot, jackpot
Prizes, prizes, prizes, all work guaranteed
How do we do it
How do we do it
How do we do it
How do we do it
We need your business
We're going out of business
We'll give you the business
Get on the business
End of our going-out-of-business sale
Receive our free brochure, free brochure
Read the easy-to-follow assembly instructions
Batteries not included
Send before midnight tomorrow, terms available
Step right up
Step right up
Step right up
You got it buddy: the large print giveth
And the small print taketh away
Step right up
You can step right up
You can step right up
C'mon step right up
(Get away from me kid, you bother me...)
Step right up, step right up, step right up
C'mon, c'mon, c'mon, c'mon, c'mon
Step right up
You can step right up
C'mon and step right up
C'mon and step right up

Animals don't have a choice.
If they're not happy with their place in the world... too bad.
They have to live the life they've been given.
Humans, on the other hand, don't have to.
We have a choice.
If you don't like your place in the world, you can get off anytime you want.
Suicide. That's right.

You don't like the way your life's going,
you don't like the way you are in the world,
anything around you, you can check out anytime you like.
Animals aren't allowed that thought
and believe me, if they were, they would use it.
There'd be a lot of dogs and cats, owned by assholes
that live in high-rises, diving out the windows.
Zebras... if they even had remotely that thought
would take a look at themselves and go, "What the F*#K!"
Black & white in a green & brown world... this blows.
I'm just gonna jump in the river....
I don't have a thumb to work a gun or hold a knife
or even open a jar of pills.
I'm just gonna dive into the next lion's mouth.
Why even bother?"
Now, monkeys have the opposable thumb
so they could kinda do it the exact same way we do.
Now, there's a bunch of people that say,
"Oh, it's against the law".
Well, it's only against the law if you do a crappy job and get caught.
Other people say, "Oh, we should save them".
Yeah, well you know what?
Not everybody wants to be saved.
Not everybody should be saved.
And who are we to force our will upon them?
I mean, isn't that one of the joys about being a human?
Freedom of choice?
Now, it's not all bad.
Now, I'm not saying "Kill yourself".
But if you're gonna be an idiot and do it anyway,
it's no sweat off of my back.
There's a lot of good that could come from it.
A little bit of bad thrown in.

Some of the things:
A job will open...
An apartment will become available...
There'll be more air for me...
They say there's two girls for every guy - if you're a man, there'll be four chicks for me...
There'll be more Ketel One vodka for me...
There'll be one less idiot in line at the bank who gets up to the window without their F*#King slips filled out...
I won't ever have to go to the store to buy my favorite Salt & Vinegar Chips and have the clerk point at you and say, "They bought the last bag"....
You won't help change the McDonald's sign to a Hundred Billion Served...
You'll never get AIDS...
You won't have to worry about calories ever...
No more, "Hey, does this make me look fat?"...
There'll be one less polluting human...
You won't have to recycle... There'll be one less car on the road...
There'll be more Ring Dings for me...
Fifty or so chickens' lives will be spared...
Your fingers won't ever get red from eating pistachios...
You won't be forced to visit your Grandparents on Sundays anymore...
No more church...
You'll be saying, "Hey, World - Kiss My A$$!"...
No more wet dreams about Supermodels...
No more Barry Manilow... Not for a few years anyway...
Wondering "Am I a loser?" will be a thing of the past...
Say good-bye to crappy Xmas presents from Aunts and Uncles...
You won't have to suffer through a Motley Crue reunion...
F*#K flossing and brushing...
You'll never lose sleep over a pregnancy scare...
Adios, Acne...
Worrying whether you fit in or not won't be on your brain...
See ya later, homework...
You'll never have to sit through another movie brought to you by the creators of South Park...
School's out forever....
No more paying bills...
You won't have to do chores...

You won't be able to run over toads with the lawnmower though...
You'll also miss McDonald's French Fries...
Bugs Bunny...
The amazing electrifying feeling that surges through your body when you kiss someone for the first time...
You won't be able to watch the letterbox director's cut of Jaws...
Candy...
Living above ground...
Pudding crust...
You'll miss the rush of getting your first apartment...
Getting to the point in your life where you can tell your parents to
"F*#K Off! I gotta make my own mistakes, you did"...
You'll miss sex - you'll miss thinking about it, looking for it,
sex by yourself, sex with a partner, sex with multiple partners...
No more summer nights that seem to go on forever...
Roller coasters....
Naming your kid the name you always wanted...
Making a difference in the world...
You'll miss the experience and pleasure of Hallucinogenics...
Watching your neighbor's wife change clothes with her blinds open...
A lifetime of masturbating...
Watching your favorite team sweep the series...
Music, you will definitely miss music...
Trying to sneak into your house drunk - three hours past your curfew...
You'll miss the blaze and glory of the 4th of July fireworks...
The taste of Captain Crunch...
If you're a boy, you'll miss the feeling the first time you reach up a girl's shirt...
If you're a girl, the feeling the first time you reach down a boy's pants...
You'll miss your favorite coat...
Waffles with whipped cream and strawberries...
Beating your friends at video games...
You won't be around to see what shape and color the new marshmallow in Lucky Charms will be...
You'll miss the feeling you get when reminiscing about your first love - thirty years after the fact...
The joy of giving and receiving at Christmas...
Skinny dipping...
Getting stoned, reading Green Eggs & Ham, and eating like a horse that got loose in the grain bin...
Flying cars...

Hey, you were born, finish what you started!

Yoda haiku

According to God
And Satan
Humanity is.