Herman Hesse - an author so German that, by using unrelenting structure and discipline, manages to transcend his very innate rigidity. The Glass Bead Game is without a doubt my favorite book as of yet, since it demonstrated the uncanny ability to weave itself into my life, like an ink stain slowly spreading over many a monochrome memory. It is a book of contrast, as it can withstand sixteen hours in a train compartment, with seven people bent on eating as many onions, slices of buttered bread and drinking as many cups of potent alcoholic beverages as humanly possible, and still inspire the illusion that the air is clean, the mind is transparent and fresh and time, while being of the essence, is "a kind god". It is a book written as much in and between the lines, which makes me a very happy reader.
Coin locker babies - Ryu Murakami
A novel of overwhelming sensory overload. To experience a book by feeling the rough, burning sand between one's toes, the taste of some strange poison on one's gums, an untold number of textures ranging from ostrich feathers to cold, scaly, throbbing crocodile skin, the smell of burning fingernails and the sound of heartbeats turned into music, that is a privilege which no other book has offered me to such an extent. And the empathy, the heartbreaking empathy, held in check, always, by the shocking cruelness and insanity of the characters, each with his own brand... A treat indeed.
The Gate - Frederick Pohl
I judge sci-fi by the ability to "be needed", as it were. In other words, a good sci-fi story is to me one which I cannot instantly picture in a non-sci-fi setting. I realize this is a double-edged sword, I do however believe that The Gate illustrates my point to the letter. Such a wondeful set of rules to be tested, such potent character portrayal and psychology, such unlikely and subtle romance... and it's written from a rather dim guy's perspective, which makes it all the more charming.
Wit - Margaret Edson
The main character of this play would make you believe you are held at bay by wit alone in your empathic response, up until the breaking point, when your own mental mechanisms get mangled by her meltdown. It is drama at its best, as far as I can tell, by far.
His Dark Materials series - Phillip Pullman
I am a reader who dives head-first into books. Predisposition to empathy, Don Quixote-at-the-puppet-theater syndrome, call it what you will, methinks I've got it. The literary gimmick of creating so many "two-in-one" characters (the human and her daemon, sides of the same coin, n'est-ce pas?) as a chance to delve deeply into relationship crafting and situation spawning, the slow and steady buildup, the fascinating clockwork of the narrative, mirrored closely by the clockwork parallel dimension, epic psycho-analysis, quantum physics, issues of religion, parenthood, love, sacrifice, morals, armored polar bears and objects of such vibrant energy that they become characters themselves... I think I might be failing to speak about this book as a "rational human being". It is however one of my all time favorites.
Monday, October 12, 2009
Saturday, October 10, 2009
Borsallino
Îmi plăcea foarte mult să „explorez” prin casă. Erau atâtea locuri secrete, atâtea sertare nedeschise, pline cu obiecte de forme, texturi şi culori numai ale lor, numai bune de atins şi de mirosit, fascinante tocmai pentru rostul lor era de neînţeles. Până şi mobilele grele, lăcuite şi netede mă ştiau prinde într-un fel de joc de-a „care cedează primul”, le diagnosticam bolile şi le învăţam metehnele, glasurile dogite înainte să adorm şi lucirile molcome după-amiază. Atunci nu înţelegeam de ce Magdalena le păstrase atâta vreme, de ce se înconjura cu ele, păstrându-le totuşi la o distanţă sigură, aseptică, în Cealaltă Cameră. Probabil că n-aş fi înţeles nici până acum, dacă nu mi-aş fi petrecut atâtea ore acolo doar ca să pot asculta acele scârţâituri şi pocnete uscate pe care le scoteau parchetul şi mobilele de fiecare dată când le vizitam.
Totul în acea cameră era stratificat într-un fel. Diferitele niveluri ale mobilei mi s-au relevat foarte încet, în ani şi ani de perseverenţă şi răbdare. La trei ani partenerul meu de conversaţie preferat era podeaua. O întâlneam atât de des şi atât de brusc încât la un moment dat a încetat să mă irite lipsa ei de candoare atunci când luam contact cu ea, am obosit să urlu la ea, mai ales că eram întrerupt de fiecare dată de cineva cu o mângâiere sau o bomboană care-mi umplea gura. Cu timpul am învăţat s-o ascult. Era singura parte din casă care... glăsuia. Mocheta adâncă şi moale sau covoarele din celelalte camere erau foarte impresonale. Comode, sigur, mai ales atunci când cădeam grămadă, dar esenţialmente necuvântătoare. Podeaua din Cealaltă Cameră m-a făcut să-mi dau seama că până şi casa are mereu ceva de spus, are felul ei de personalitate. La trei ani totul părea foarte vast şi nepopulat, în special Cealaltă Cameră. Mingile de ping-pong stârneau un ecou teribil când le lăsam să se rostogolească pe podea. Ecourile se transformă în rezonanţe atunci când ţi le aminteşti... Asta e prima memorie pe care o am legată de casa aceea, un fel de rezonanţă rece strecurată atunci pe sub piele care s-a întins încet-încet, a crescut o dată cu mine şi mă cuprinde chiar şi acum.
Ceva mai târziu, capabil să mă ridic de la nivelul podelei, am luat cunoştinţă de mobila din Cealaltă Cameră – măsuţa de cafea pe care nu trebuia niciodată să mă sprijin sau să mă aşez fiindcă avea un picior şubrezit, scaunul foarte înalt, din lemn dat cu un lac dur şi întunecat, fotoliile puţin aspre şi biblioteca rubicondă, furniruită şi sticloasă. Nici măcar în micuţa curte din spatele casei nu eram asaltat de o asemenea scăpărare de atingeri diferite, poate pentru că de fiecare dată când ieşeam „afară” aveam senzaţia că timpul încetineşte brusc şi ameţitor, până se instala o vagă senzaţie de greaţă în care totul părea onctuos şi călduţ, până şi lumina. În Cealaltă Cameră era mereu răcoare, aproape întuneric... timpul era îngheţat şi proaspăt, contururile erau dure şi străluceau, texturile te asaltau elegant şi graţios... Am lustruit fiecare suprafaţă la care puteam ajunge în acei ani, mi-am întipărit în amprente atâta lac, furnir, stofă veche şi sticlă groasă încât le mai pot mirosi şi acum dacă mă concentrez puţin. Atingerea, gustul şi mirosul s-au lipit atunci între ele în mintea mea. Câteodată chiar aş vrea să nu mi se năzărească gustul tastaturii mele sau a clanţelor de acasă, dar am reuşit să mă adaptez şi la asta.
Am ajuns la un moment dat la vârsta la care puteam să fac diferenţa dintre un sertar şi întreaga bibliotecă. Atunci a început perioada explorărilor, pornind de jos, de la cutiile cu materiale didactice de sub recameu şi dulăpioarele cu pături chinezeşti, macrameuri şi dantele, urcând încet, în spirală, până la rafturile cu cărţi, spărturile din tencuială pe care le lărgeam zilnic câte puţin pe măsură ce-mi creşteau degetele şi mecanismele metalice de cele mai multe ori stricate ale diferitelor compartimente ale bibliotecii. Camera mi se releva împreună cu secretele sale odată cu creşterea în înălţime, era companionul meu atunci când încheieturile, rămase cumva în urma oaselor, mă cadoriseau ironic cu artificii dureroase, nu înceta niciodată să mă surprindă, era ca şi cum doar corpul şi-ar fi amintit ce găsea înăuntru, nu şi mintea, astfel încât experienţele mele deveneau un hibrid zăpăcit şi bonom între familiar şi neaşteptat. Am trecut de la suprafeţe la conţinuturi – mobila, podeaua, pereţii, tapiseriile, toate îmi erau deja cunoscute, dar nu şi mărunţişurile care se ascundeau printre ele. Tot ceea ce scoteam din cameră devenea prilej de poveste, servea ca un cârlig cu ajutorul căruia puteam extrage din memoria Magdalenei fragmente din viaţa altora, memorii pe care le simţeam marginal legate de mine, din moment ce eu le ştiusem provoca să mi se arate, amintiri în care mă simţeam inclus.
Mai erau, desigur, si jocurile logice, instrumentele didactice, la graniţa dintre jucării şi artefacte de nefolosit şi de neexplicat. Discuri găurite de plastic, în culori reci şi palide, semănând cu modelul capetelor brichetelor chinezeşti, care în mâinile mele deveneau obiecte de studiu al magiei. Încercam mereu să le întrepătrund, ca pe zalele unui lanţ... ele m-au învăţat un soi de scepticism în raport cu memoria, sau cu realitatea fiindcă mi s-a explicat că n-aveam cum să le unesc, dar îmi amintesc atât de clar cum, cel puţin o dată, le-am unit pe toate pe post de podoabă pentru fata din vecini, fiica pantofarului. Ea obişnuia să coacă şoarecii prinşi de pisica lor cea neagră în cuşti de canar, deasupra unui bec Bunsen picurat cu lac maroniu de pantofi. Mi s-a părut logic să-i dau un cadou păgân, primitiv, ca desenele cu amfore şi mâzgălelile cu tempera albă pe hârtie albastră de împachetat.
Tot ce-am descoperit în acea perioadă am împrăştiat în jurul meu, neobosit, sărind de la un obiect la altul aproape zilnic, secându-le pe toate de sens şi de forţă, acumulând din ce în ce mai mult, până ce aproape că mă înstrăinasem, aproape că nu mai percepeam generozitatea acelui spaţiu, doar... potenţialul său. Atunci când am descoperit pălăria, s-a rupt ceva în mine, mi-am dat brusc seama ce făceam şi m-am oprit, păstrând în piept sentimentul sâcâitor că era deja prea târziu. Poate de aceea m-am ataşat atât de tare de pălărie, n-am mai vrut să întreb nimic de ea, n-am arătat-o nici măcar fetei cu şobolani şi brăţări de muşeţel la glezne. În schimb, am început să mi-o asum, să o fac a mea, ca un fel de compensaţie pentru toate celelalte minunăţii din cameră pe care le păstrasem undeva în exterior, pe care nu le personalizasem pe deplin. În loc să mă ataşez de ea prin intermediul poveştilor Magdalenei, a amintirilor ei, am grefat-o pe propria mea imaginaţie şi pe propriile mele amintiri.
Pălăria a devenit pentru mine un fel de "prieten imaginar". Nu mi-o puteam imagina în orice caz disociată de trecutul Mamei Bătrâne, eram conştient că era probabil un obiect foarte vechi, îmbibat cu scene din viaţa ei, dar nu mai căutam povestea oficială. Doream să-mi imaginez eu scenele respective. Şi din acest punct de vedere, pălăria avea foarte mult de oferit...
Era o pălărie bărbătească dintr-o stofă albă, moale şi catifelată, cu o panglică neagră de jur împrejur. Într-o cameră plină cu şabloane şi texturi explorate an după an, nimic nu se asemăna formei acelei pălării din cutia de pe dulap. Prima dată când am luat-o în mână am avut senzaţia că sprijin un adevărat parc de distracţii, un montaigne-rousse textil! Nu mai văzusem nicăieri o formă atât de neregulată şi totuşi atât de simetrică în felul ei. Până atunci, lucrurile fuseseră interesante prin sunetele pe care le scoteau, prin felul subtil în care, mângâindu-le, te puteau surprinde. Pălăria în schimb mă obliga să-mi ţin ochii deschişi, ca pe un fel de măsură de siguranţă – m-aş fi putut hipnotiza pe mine însumi atingând-o cu ochii închişi. Chiar şi aşa, mă asaltau atâtea imagini când îmi plimbam degetele peste ea încât mi-a fost foarte greu, la început, să mă hotărăsc asupra primului capitol al poveştii sale... Totuşi, cea mai pregnantă prezenţă pe care i-o puteam asocia rămânea Magdalena – pălăria îi împrumuta textura pielii şi parfumul, simţeam că dintre toate obiectele din Cealaltă Cameră, ea era în modul cel mai sigur „a ei”. Şi mai simţeam ceva, ciudat pentru mine, ceva la care nu mă gândisem până atunci – era a unei Magdalene înainte să fi fost bătrână.
De la aceste două senzaţii am plecat atunci când mi-am formulat pentru prima dată începutul poveştii pălăriei. Se făcea că pe un stadion se adunase o mare de oameni. Era întuneric, aerul era asurzitor, fierbinte, umed şi strâmt, oamenii tălăzuiau înnebuniţi şi în faţa lor, pe o scenă scăldată în roşu stătea o statuie suflată de vânt. Era un bărbat cu părul lung, negru, cârlionţat, prins într-o coadă, o cămaşă albă, foarte largă, descheiată la piept, pantaloni strâmţi de piele neagră şi o mănuşă sclipitoare care îi acoperea mâna stângă până la cot. Bărbatul stătea drept, cu o mână întinsă spre public, respira greu dar nu făcea nici o mişcare şi părea că ştia să incendieze totul în jur cu privirea. Apoi, brusc, incredibil de rapid, scena se umplea de gangsteri din vremea prohibiţiei, îmbrăcaţi în alb, care foiau în jurul lui ca nişte stoluri pescăruşi, totul se cutremura şi bărbatul dispărea din vedere câteva secunde, doar ca să reapară, neatins, în fruntea tuturor celorlalţi, aliniaţi ca la un semnal, îmbrăcat şi el ca ei, cu pălăria albă pe cap.
Priveam scena din primul rând, chiar lângă scenă, unde presiunea era aproape insuportabilă. Mă simţeam între ciocan şi nicovală, oamenii dezlânţuiţi împingeau din spate copleşindu-mă şi doar prezenţa de pe scenă mă făcea să rezist. Am reuşit să-mi dezlipesc ochii de la dansul din faţa mea şi cu urechile asaltate de ritmul aproape tribal, am văzut-o alături pe Magdalena, pe când era doar o adolescentă isterizată de apropierea de megastar, de idol. Avea faţa lucioasă, era „lac de sudoare”, cum ar zice ea acum, şi îi curgeau lacrimi în neştire, direct în gura deschisă parcă numai pentru a expira, pentru a striga mai tare decât toţi ceilalţi şi decât însăşi muzica năucitoare din peretele de boxe de pe lângă scenă. Bărbatul dansa ca şi cum ar fi fost în lumina unui stroboscop, fiecare mişcare îi părea complet separată de toate celelalte, schimbându-şi postura instantaneu la fiecare tunet al ritmului. Singurele gesturi care păreau aproape filmice erau piruetele rare pe care le făcea, tot restul părând mai degrabă ca şi cum ar fi fost proiectat, diapozitiv cu diapozitiv. Muzica era din ce în ce mai viscerală, izbea în piept ca un piston supraturat, înneca ritmurile biologice ale corpului, bătăile inimii şi ale sângelui în tâmple, ordinea respiraţiei, poseda mulţimea în totalitate, iar noi doi eram în vârf, în centru, ne simţeam atacaţi direct... probabil la fel ca absolut toţi ceilalţi. Apoi ritualul luă sfârşit, brusc, atunci când el se opri în mijlocul unei piruete, pe vârfuri ca o coloană de fum de ţigară şi pălăria îi zbură de pe cap un fulg de cenuşă albă. Atunci s-a întâmplat – ea sări, drept în sus, mai sus decât îmi putusem închipui, şi o prinse. Ateriză drept în genunchi pe peticul de iarbă zdrobită din jurul ei, strângând-o la piept şi apărând-o cu tot corpul de mâinile alungite ca să i-o smulgă. Totul nu dură mai mult de câteva secunde, mâinile se opriră, luate sub control de un nou ritm, de următorul cântec, ca şi cum şi-ar fi dat seama deja că pălăria era a ei, a ei, care încă nu se mişca de jos, cu degetele albite de efort.
Apoi m-am trezit, se lăsase seara şi în cameră era deja destul de frig. Strângeam pălăria la piept, adormisem pe recameul maroniu gândindu-mă la ea. Nu fusese un simplu vis, eram leoarcă şi îmi ţiuiau urechile. Mai târziu când am vrut să vorbesc cu fata din vecini ca să-mi distrag atenţia, să ies din propria mea minte puţin, am constatat că eram şi cumplit de răguşit, ca şi cum aş fi ţipat şi cântat toată noaptea. Atunci nu cântam niciodată, decât pe stradă, între străini care simţeam că nu mă pot lua la răspundere, îmi era prea ruşine să cânt acasă. Experienţa fusese atât de intensă încât m-a bântuit cu săptămânile, zi şi noapte, fragmentată, îmbogăţită treptat cu scene care nu făcuseră parte din primul vis dar care îmi relevau detalii şi impresii suplimentare. Mă comportam deja faţă de vis ca şi cum ar fi fost o amintire pe care o răsuceam pe toate feţele, un fel de cub rubic al cărui fiecare pătrat avea o altă culoare şi pe care încercam să mi-l imprim definitiv în conştiinţă. Cu timpul am devenit sigur de adevărul său, mult mai mult decât oricare poveste spusă de Magdalena.
Începusem s-o privesc şi pe Magdalena altfel. Pe undeva simţeam probabil că ea e mai mult decât reală, devenise un personaj, începeam să văd în fiecare gest al ei o istorie, scene biografice care se legau toate de momentul de răscruce al concertului. Pălăria îşi avea deja o explicaţie în mintea mea, dar de-acum ea părea mai mult un fel de cheie de lectură a cărţii care era Magdalena. Multe alte capitole ale vieţii ei, legate de pălărie desigur, au început să mi se năzărească pe măsură ce trecea timpul, ca de la sine. Sigur, ea nu devenea niciodată „neobişnuită” pentru mine, erau doar mici momente, mai speciale, care îmi stârneau curiozitatea, pe care încercam să mi le explic, aşa cum un copil încearcă să-şi explice anumite comportamente ale adulţilor, sensul lor imediat scăpându-i printre degete din lipsă de experienţă şi de înţelegere.
La un moment dat, pe nesimţite, Magdalena a început să mă însoţească în cealaltă cameră tot mai des, părea că doreşte să se refamiliarizeze cu toate obiectele păstrate acolo, îi plăcea din nou să se înconjoare cu ele şi să-mi povestească despre unele dintre ele pentru prima oară, chiar şi fără s-o întreb. Eu o urmăream, atent la mult mai mult decât îşi imagina ea – eram mereu cu un ochi pe locul unde ştiam că e pălăria. O lăsasem exact acolo unde o descoperisem, nu doream sub nici un chip să se ştie că aflasem de ea. Încercam mereu să-i distrag atenţia când simţeam că se apropie cu privirile de ascunziş, când simţeam că povestea reală ar putea interveni şi mi-ar putea sfărma propriul scenariu legat de ea, probabil mult mai des decât ar fi fost cazul, dar din fericire Magdalena nu era deloc suspicioasă. La un moment dat n-am mai suportat să fac pe agentul secret, m-a cuprins un fel de panică şi am rugat-o să înceapă să-mi scrie un jurnal, să-mi scrie acele amintiri care i se învolburau în minte. Am convins-o că îmi doream să le am la îndemână oricând şi pentru totdeauna, şi am fost sincer fericit că reuşisem să-mi izolez camera secretă, punând foile albe între spaţiul ei şi prezenţa Magdalenei. Şi în acelaşi moment, când am sărutat-o pe obraz, am simţit gustul unei mari tristeţi. Am ştiut că o întristasem pe Magdalena. Şi am mai ştiut că nu simţise asta pentru prima dată, dimpotrivă, că redeschisesem o rană veche. [...]
Totul în acea cameră era stratificat într-un fel. Diferitele niveluri ale mobilei mi s-au relevat foarte încet, în ani şi ani de perseverenţă şi răbdare. La trei ani partenerul meu de conversaţie preferat era podeaua. O întâlneam atât de des şi atât de brusc încât la un moment dat a încetat să mă irite lipsa ei de candoare atunci când luam contact cu ea, am obosit să urlu la ea, mai ales că eram întrerupt de fiecare dată de cineva cu o mângâiere sau o bomboană care-mi umplea gura. Cu timpul am învăţat s-o ascult. Era singura parte din casă care... glăsuia. Mocheta adâncă şi moale sau covoarele din celelalte camere erau foarte impresonale. Comode, sigur, mai ales atunci când cădeam grămadă, dar esenţialmente necuvântătoare. Podeaua din Cealaltă Cameră m-a făcut să-mi dau seama că până şi casa are mereu ceva de spus, are felul ei de personalitate. La trei ani totul părea foarte vast şi nepopulat, în special Cealaltă Cameră. Mingile de ping-pong stârneau un ecou teribil când le lăsam să se rostogolească pe podea. Ecourile se transformă în rezonanţe atunci când ţi le aminteşti... Asta e prima memorie pe care o am legată de casa aceea, un fel de rezonanţă rece strecurată atunci pe sub piele care s-a întins încet-încet, a crescut o dată cu mine şi mă cuprinde chiar şi acum.
Ceva mai târziu, capabil să mă ridic de la nivelul podelei, am luat cunoştinţă de mobila din Cealaltă Cameră – măsuţa de cafea pe care nu trebuia niciodată să mă sprijin sau să mă aşez fiindcă avea un picior şubrezit, scaunul foarte înalt, din lemn dat cu un lac dur şi întunecat, fotoliile puţin aspre şi biblioteca rubicondă, furniruită şi sticloasă. Nici măcar în micuţa curte din spatele casei nu eram asaltat de o asemenea scăpărare de atingeri diferite, poate pentru că de fiecare dată când ieşeam „afară” aveam senzaţia că timpul încetineşte brusc şi ameţitor, până se instala o vagă senzaţie de greaţă în care totul părea onctuos şi călduţ, până şi lumina. În Cealaltă Cameră era mereu răcoare, aproape întuneric... timpul era îngheţat şi proaspăt, contururile erau dure şi străluceau, texturile te asaltau elegant şi graţios... Am lustruit fiecare suprafaţă la care puteam ajunge în acei ani, mi-am întipărit în amprente atâta lac, furnir, stofă veche şi sticlă groasă încât le mai pot mirosi şi acum dacă mă concentrez puţin. Atingerea, gustul şi mirosul s-au lipit atunci între ele în mintea mea. Câteodată chiar aş vrea să nu mi se năzărească gustul tastaturii mele sau a clanţelor de acasă, dar am reuşit să mă adaptez şi la asta.
Am ajuns la un moment dat la vârsta la care puteam să fac diferenţa dintre un sertar şi întreaga bibliotecă. Atunci a început perioada explorărilor, pornind de jos, de la cutiile cu materiale didactice de sub recameu şi dulăpioarele cu pături chinezeşti, macrameuri şi dantele, urcând încet, în spirală, până la rafturile cu cărţi, spărturile din tencuială pe care le lărgeam zilnic câte puţin pe măsură ce-mi creşteau degetele şi mecanismele metalice de cele mai multe ori stricate ale diferitelor compartimente ale bibliotecii. Camera mi se releva împreună cu secretele sale odată cu creşterea în înălţime, era companionul meu atunci când încheieturile, rămase cumva în urma oaselor, mă cadoriseau ironic cu artificii dureroase, nu înceta niciodată să mă surprindă, era ca şi cum doar corpul şi-ar fi amintit ce găsea înăuntru, nu şi mintea, astfel încât experienţele mele deveneau un hibrid zăpăcit şi bonom între familiar şi neaşteptat. Am trecut de la suprafeţe la conţinuturi – mobila, podeaua, pereţii, tapiseriile, toate îmi erau deja cunoscute, dar nu şi mărunţişurile care se ascundeau printre ele. Tot ceea ce scoteam din cameră devenea prilej de poveste, servea ca un cârlig cu ajutorul căruia puteam extrage din memoria Magdalenei fragmente din viaţa altora, memorii pe care le simţeam marginal legate de mine, din moment ce eu le ştiusem provoca să mi se arate, amintiri în care mă simţeam inclus.
Mai erau, desigur, si jocurile logice, instrumentele didactice, la graniţa dintre jucării şi artefacte de nefolosit şi de neexplicat. Discuri găurite de plastic, în culori reci şi palide, semănând cu modelul capetelor brichetelor chinezeşti, care în mâinile mele deveneau obiecte de studiu al magiei. Încercam mereu să le întrepătrund, ca pe zalele unui lanţ... ele m-au învăţat un soi de scepticism în raport cu memoria, sau cu realitatea fiindcă mi s-a explicat că n-aveam cum să le unesc, dar îmi amintesc atât de clar cum, cel puţin o dată, le-am unit pe toate pe post de podoabă pentru fata din vecini, fiica pantofarului. Ea obişnuia să coacă şoarecii prinşi de pisica lor cea neagră în cuşti de canar, deasupra unui bec Bunsen picurat cu lac maroniu de pantofi. Mi s-a părut logic să-i dau un cadou păgân, primitiv, ca desenele cu amfore şi mâzgălelile cu tempera albă pe hârtie albastră de împachetat.
Tot ce-am descoperit în acea perioadă am împrăştiat în jurul meu, neobosit, sărind de la un obiect la altul aproape zilnic, secându-le pe toate de sens şi de forţă, acumulând din ce în ce mai mult, până ce aproape că mă înstrăinasem, aproape că nu mai percepeam generozitatea acelui spaţiu, doar... potenţialul său. Atunci când am descoperit pălăria, s-a rupt ceva în mine, mi-am dat brusc seama ce făceam şi m-am oprit, păstrând în piept sentimentul sâcâitor că era deja prea târziu. Poate de aceea m-am ataşat atât de tare de pălărie, n-am mai vrut să întreb nimic de ea, n-am arătat-o nici măcar fetei cu şobolani şi brăţări de muşeţel la glezne. În schimb, am început să mi-o asum, să o fac a mea, ca un fel de compensaţie pentru toate celelalte minunăţii din cameră pe care le păstrasem undeva în exterior, pe care nu le personalizasem pe deplin. În loc să mă ataşez de ea prin intermediul poveştilor Magdalenei, a amintirilor ei, am grefat-o pe propria mea imaginaţie şi pe propriile mele amintiri.
Pălăria a devenit pentru mine un fel de "prieten imaginar". Nu mi-o puteam imagina în orice caz disociată de trecutul Mamei Bătrâne, eram conştient că era probabil un obiect foarte vechi, îmbibat cu scene din viaţa ei, dar nu mai căutam povestea oficială. Doream să-mi imaginez eu scenele respective. Şi din acest punct de vedere, pălăria avea foarte mult de oferit...
Era o pălărie bărbătească dintr-o stofă albă, moale şi catifelată, cu o panglică neagră de jur împrejur. Într-o cameră plină cu şabloane şi texturi explorate an după an, nimic nu se asemăna formei acelei pălării din cutia de pe dulap. Prima dată când am luat-o în mână am avut senzaţia că sprijin un adevărat parc de distracţii, un montaigne-rousse textil! Nu mai văzusem nicăieri o formă atât de neregulată şi totuşi atât de simetrică în felul ei. Până atunci, lucrurile fuseseră interesante prin sunetele pe care le scoteau, prin felul subtil în care, mângâindu-le, te puteau surprinde. Pălăria în schimb mă obliga să-mi ţin ochii deschişi, ca pe un fel de măsură de siguranţă – m-aş fi putut hipnotiza pe mine însumi atingând-o cu ochii închişi. Chiar şi aşa, mă asaltau atâtea imagini când îmi plimbam degetele peste ea încât mi-a fost foarte greu, la început, să mă hotărăsc asupra primului capitol al poveştii sale... Totuşi, cea mai pregnantă prezenţă pe care i-o puteam asocia rămânea Magdalena – pălăria îi împrumuta textura pielii şi parfumul, simţeam că dintre toate obiectele din Cealaltă Cameră, ea era în modul cel mai sigur „a ei”. Şi mai simţeam ceva, ciudat pentru mine, ceva la care nu mă gândisem până atunci – era a unei Magdalene înainte să fi fost bătrână.
De la aceste două senzaţii am plecat atunci când mi-am formulat pentru prima dată începutul poveştii pălăriei. Se făcea că pe un stadion se adunase o mare de oameni. Era întuneric, aerul era asurzitor, fierbinte, umed şi strâmt, oamenii tălăzuiau înnebuniţi şi în faţa lor, pe o scenă scăldată în roşu stătea o statuie suflată de vânt. Era un bărbat cu părul lung, negru, cârlionţat, prins într-o coadă, o cămaşă albă, foarte largă, descheiată la piept, pantaloni strâmţi de piele neagră şi o mănuşă sclipitoare care îi acoperea mâna stângă până la cot. Bărbatul stătea drept, cu o mână întinsă spre public, respira greu dar nu făcea nici o mişcare şi părea că ştia să incendieze totul în jur cu privirea. Apoi, brusc, incredibil de rapid, scena se umplea de gangsteri din vremea prohibiţiei, îmbrăcaţi în alb, care foiau în jurul lui ca nişte stoluri pescăruşi, totul se cutremura şi bărbatul dispărea din vedere câteva secunde, doar ca să reapară, neatins, în fruntea tuturor celorlalţi, aliniaţi ca la un semnal, îmbrăcat şi el ca ei, cu pălăria albă pe cap.
Priveam scena din primul rând, chiar lângă scenă, unde presiunea era aproape insuportabilă. Mă simţeam între ciocan şi nicovală, oamenii dezlânţuiţi împingeau din spate copleşindu-mă şi doar prezenţa de pe scenă mă făcea să rezist. Am reuşit să-mi dezlipesc ochii de la dansul din faţa mea şi cu urechile asaltate de ritmul aproape tribal, am văzut-o alături pe Magdalena, pe când era doar o adolescentă isterizată de apropierea de megastar, de idol. Avea faţa lucioasă, era „lac de sudoare”, cum ar zice ea acum, şi îi curgeau lacrimi în neştire, direct în gura deschisă parcă numai pentru a expira, pentru a striga mai tare decât toţi ceilalţi şi decât însăşi muzica năucitoare din peretele de boxe de pe lângă scenă. Bărbatul dansa ca şi cum ar fi fost în lumina unui stroboscop, fiecare mişcare îi părea complet separată de toate celelalte, schimbându-şi postura instantaneu la fiecare tunet al ritmului. Singurele gesturi care păreau aproape filmice erau piruetele rare pe care le făcea, tot restul părând mai degrabă ca şi cum ar fi fost proiectat, diapozitiv cu diapozitiv. Muzica era din ce în ce mai viscerală, izbea în piept ca un piston supraturat, înneca ritmurile biologice ale corpului, bătăile inimii şi ale sângelui în tâmple, ordinea respiraţiei, poseda mulţimea în totalitate, iar noi doi eram în vârf, în centru, ne simţeam atacaţi direct... probabil la fel ca absolut toţi ceilalţi. Apoi ritualul luă sfârşit, brusc, atunci când el se opri în mijlocul unei piruete, pe vârfuri ca o coloană de fum de ţigară şi pălăria îi zbură de pe cap un fulg de cenuşă albă. Atunci s-a întâmplat – ea sări, drept în sus, mai sus decât îmi putusem închipui, şi o prinse. Ateriză drept în genunchi pe peticul de iarbă zdrobită din jurul ei, strângând-o la piept şi apărând-o cu tot corpul de mâinile alungite ca să i-o smulgă. Totul nu dură mai mult de câteva secunde, mâinile se opriră, luate sub control de un nou ritm, de următorul cântec, ca şi cum şi-ar fi dat seama deja că pălăria era a ei, a ei, care încă nu se mişca de jos, cu degetele albite de efort.
Apoi m-am trezit, se lăsase seara şi în cameră era deja destul de frig. Strângeam pălăria la piept, adormisem pe recameul maroniu gândindu-mă la ea. Nu fusese un simplu vis, eram leoarcă şi îmi ţiuiau urechile. Mai târziu când am vrut să vorbesc cu fata din vecini ca să-mi distrag atenţia, să ies din propria mea minte puţin, am constatat că eram şi cumplit de răguşit, ca şi cum aş fi ţipat şi cântat toată noaptea. Atunci nu cântam niciodată, decât pe stradă, între străini care simţeam că nu mă pot lua la răspundere, îmi era prea ruşine să cânt acasă. Experienţa fusese atât de intensă încât m-a bântuit cu săptămânile, zi şi noapte, fragmentată, îmbogăţită treptat cu scene care nu făcuseră parte din primul vis dar care îmi relevau detalii şi impresii suplimentare. Mă comportam deja faţă de vis ca şi cum ar fi fost o amintire pe care o răsuceam pe toate feţele, un fel de cub rubic al cărui fiecare pătrat avea o altă culoare şi pe care încercam să mi-l imprim definitiv în conştiinţă. Cu timpul am devenit sigur de adevărul său, mult mai mult decât oricare poveste spusă de Magdalena.
Începusem s-o privesc şi pe Magdalena altfel. Pe undeva simţeam probabil că ea e mai mult decât reală, devenise un personaj, începeam să văd în fiecare gest al ei o istorie, scene biografice care se legau toate de momentul de răscruce al concertului. Pălăria îşi avea deja o explicaţie în mintea mea, dar de-acum ea părea mai mult un fel de cheie de lectură a cărţii care era Magdalena. Multe alte capitole ale vieţii ei, legate de pălărie desigur, au început să mi se năzărească pe măsură ce trecea timpul, ca de la sine. Sigur, ea nu devenea niciodată „neobişnuită” pentru mine, erau doar mici momente, mai speciale, care îmi stârneau curiozitatea, pe care încercam să mi le explic, aşa cum un copil încearcă să-şi explice anumite comportamente ale adulţilor, sensul lor imediat scăpându-i printre degete din lipsă de experienţă şi de înţelegere.
La un moment dat, pe nesimţite, Magdalena a început să mă însoţească în cealaltă cameră tot mai des, părea că doreşte să se refamiliarizeze cu toate obiectele păstrate acolo, îi plăcea din nou să se înconjoare cu ele şi să-mi povestească despre unele dintre ele pentru prima oară, chiar şi fără s-o întreb. Eu o urmăream, atent la mult mai mult decât îşi imagina ea – eram mereu cu un ochi pe locul unde ştiam că e pălăria. O lăsasem exact acolo unde o descoperisem, nu doream sub nici un chip să se ştie că aflasem de ea. Încercam mereu să-i distrag atenţia când simţeam că se apropie cu privirile de ascunziş, când simţeam că povestea reală ar putea interveni şi mi-ar putea sfărma propriul scenariu legat de ea, probabil mult mai des decât ar fi fost cazul, dar din fericire Magdalena nu era deloc suspicioasă. La un moment dat n-am mai suportat să fac pe agentul secret, m-a cuprins un fel de panică şi am rugat-o să înceapă să-mi scrie un jurnal, să-mi scrie acele amintiri care i se învolburau în minte. Am convins-o că îmi doream să le am la îndemână oricând şi pentru totdeauna, şi am fost sincer fericit că reuşisem să-mi izolez camera secretă, punând foile albe între spaţiul ei şi prezenţa Magdalenei. Şi în acelaşi moment, când am sărutat-o pe obraz, am simţit gustul unei mari tristeţi. Am ştiut că o întristasem pe Magdalena. Şi am mai ştiut că nu simţise asta pentru prima dată, dimpotrivă, că redeschisesem o rană veche. [...]
Friday, October 9, 2009
Virtual agoraphobia
Methinks man has a poignant talent which he shares with no other known life-form. The ability to limit himself, to demean himself in comparison to... well, mostly anything. One aspect of this talent is his innability to cope with freedom. Given the vast planes of the Internet to hunt on for happyness and entertainment, for comfort and challenge, what does one do? create a few bookmarks, haunt a few sites, bury himself in social networking (scourge of the 21st Century) and one find himself staring blankly at the blank mirror-screen when his RSS feeds yeald no new content. It is exceedingly hard to stray from the beaten path, is it not? Courage, imagination, attention, intuition, all of these seem trunkated the second information becomes available instantly. We need queries in order to produce answers, curiosity is no longer an issue. Either that, or I have suceeded all to well to dumb myself down.
Subscribe to:
Posts (Atom)