Friday, November 26, 2010
Snow
Uncomfortable silences litter the landscape,
Lie in every place we've ever been -
translucent
thin
naked
bodies tinged with blue in the fresh snow
I crushed one of them,
its vast volume caved,
hollow and dry between my teeth.
Eventually, so did we.
Labels:
end,
naked,
poem,
poetry,
relationship,
silence,
snow,
tacere,
uncomfortable,
zapada
Monday, November 15, 2010
Unghii
După-amiezele scormoneam cu unghiile vopseaua plesnită, până la tencuială.
Din coconul meu de pături chinezeşti întindeam arătătorul
zgâriam
şi aşteptam să cresc
dezamăgit.
Îi şopteam unei fete imaginate sunetele pe care mi-aş fi dorit să le aud -
ea credea că mă rog înainte de culcare.
(Pata de apă sfinţită de pe frunte o simţeam, răcoroasă, toată ziua)
Dalele încinse din curte îmi ardeau tălpile,
mirosea a lemn uscat şi a fier;
Zdrobeam păpădii în eprubete şi împrumutam amintiri
pe care nu le-a, dat înapoi nici până azi.
În firida mea scurmată cu unghiile sunt toate arsurile, cuiele, păpădiile şi vocile.
Aici, afară, sunt toate lucrurile de care n-am nevoie.
Saturday, November 13, 2010
Technology
Human ghosts in silicate shells,
circuitry lines on my face and around my mouth
heat and light and a slight ozone scent.
These shells, like bullets, fit perfectly
I wear them on my feet, on my hands and over my eyes,
They sound dry and accurate bouncing off surfaces
I send them around as scouts.
I use them as currency.
They are not part of me.
When I sleep, they all rattle at once and I get static.
I've been trying to program my words into phrases
they started flashing a message on every screen,
On every wall
Cold, green lasers all over my skin.
Labels:
hidden orchestra,
language,
lyrics,
poem,
poetry,
technology,
wi-fi,
words
Monday, November 8, 2010
Monday, October 25, 2010
Whatever future's left over
Philip Glass: Cello Concerto - 1st Movement
Asculta mai multe audio diverse
Imaginează-ţi mintea ca un hotel. În fiecare cameră stă câte un individ (sau un cuplu), fiecare încercând să-şi personalizeze camera cât mai bine.
Fiecare îşi umple camera cu amprente, ca şi cum atingereile suprafeţelor s-ar aduna, ar îngroşa stratul de piele şi de grăsime lăsat în urmă de degete, până când, după sute şi sute de ani de atins, individul s-ar putea resorbi în obiecte.
Unii desenează figurine sau cuvinte cu vârfurile degetelor pe ferestre.
Cei care nu au ferestre îşi ascultă muzica, lasând-o să se absoarbă în pereţi, să circule seismic prin toată clădirea.
Cuplurile se împreunează în fiecare cotlon al camerelor lor şi-apoi cheamă personalul hotelier să cureţe. Se văd din când în când băieţi îmbrăcaţi frumos, cu câte o găletuşă şi un mop într-o mână şi câte-o lampă cu ultraviolete în cealaltă. Ultravioletele fac totul să strălucească înainte de curăţenie. Soarele face totul să strălucească după curăţenie. Simplu.
Undeva în subsol stă un om care miroase a cremă epilatoare. Este neted şi alb, îi place lumina electrică şi plasticul. Face baie câte zece minute pe zi. Umblă numai în papuci de catifea şi are tălpile moi şi albe. Părul lui nu apucă niciodată să crească. Ca angajat al hotelului, el clasifică sunetele, mirosurile, lucirile ultraviolete cu gustul lor astringent şi desenele şi cuvintele de pe ferestre.
Pe coperta dosarului lui scrie "Whatever future's left over, store in here".
Sunday, October 17, 2010
Acces
Îmi deschid ochii cu greu, ca pe o poartă ruginită a vreunei curţi interioare
în primele secunde nu sunt sigur dacă lumina intră sau iese
şi asta îmi place
apoi se trezeşte şi handicapul meu secret. Cască- leneş şi senzual- şi din senin
explicaţiile, cuvintele, gândurile sunt schiloade şi miros a material didactic.
Friday, October 8, 2010
Rafturi
Cuvintele din gura mea sunt versiuni beta,
rostite cu aparate primitive,
consemnate analogic,
gândite cu lămpi intermitente şi fierbinţi,
scrise pe cartele perforate din carton scămoşat.
Am gura plină de vechituri,
un muzeu al comunicării umplut până la buze cu praf,
plastic,
hârtie îngălbenită,
acarieni şi cerneluri,
suficiente cât să schiţeze un soi de puritate.
Un soi, vegetal, de curăţenie
digitală.
Saturday, October 2, 2010
There
It's cold out there
The light looks tired of its own pace.
Why does it always feel like the cold is a matter of lighting?
Right after I open my eyes - always towards the ceiling -
I catch a glimpse of myself lying there
almost inanimate
my skin prickles as the light washes over it,
milky and heavy,
stitching itself to me with a tangle of threads
so that when I stand up, I get to feel like a puppet
every morning.
No matter how much black I put on
the lace is there
and whenever I look at it
I see the intricacies of panic.
Thursday, September 30, 2010
Keys
The keyboard stopped being white a while ago...
My fingers leave dust and flakes of skin on every key
As if I'm slowly decaying while pressing "d" "e" "c" "a" "y", repeatedly.
White turned to grey and then darker,
Until each key looked like a fresh, blackening sore.
I tried to soak it in alcohol and chlorine
And the tips of my fingers melted more.
The keyboard claimed my fingerprints as its own
And now there's no me,
just "m" and "e"...
repeatedly.
Monday, September 27, 2010
Fear of clowns
Jen Titus - O death
Asculta mai multe audio diverse
Fear of clowns is irrational, animal, primal. Clowns are distortions of humanity, they are reminders of something very old, so old it's become unacceptable. Like cannibalism. Like totemic religions. Clowns are the embodiment of man's inability to understand the world around him, of reason's failure to grasp the patterns of the world. That, in itself, is reason enough to fear the painted mask a clown wears, the chaotic clothes, even castrated to their amusing modern incarnations - even though I believe the way a clown looks cannot be dissociated from his origin, from the primordial idea of man posing as god. The presence of a clown is thus primordial blasphemy, and such blasphemy provokes primordial reactions of terror. A clown may laugh in the face of Order and Chaos alike. A clown may mock the embedded concept of gods (beings greater than oneself, controlling and watching and deciding). And, let us not forget, a clown may flash a wicked, insolent grin at death and beyond death. What is fear other than fear of dissolution in all its forms? Fear is a reaction tied inextricably to death. All fear is fear of entropy, of death. If a clown laughs at death, he commits the ultimate blasphemy, because death cannot be communicated with in any way. Man is wired to ignore it, to escape it. When a man pleads with death, he's actually bargaining with life. There is no communication with death.
And so, when a clown laughs at death, he laughs at life and living and all that is alive and structured according to life's ebbs and flows. Clowns become alien to life in that very moment, and their very existence is an insult to reality as we know it.
How's that for a "memento mori"?
Sunday, September 26, 2010
Precious
The sunset starts from the ground up.
Buildings become molten and darken the sky.
Pixels shoot up into the clouds like slow motion lightning through a lens diffusely and melt everything in sight, leaving the piles of square ash on the ground, sometimes even five stories high.
After that, the air goes bald, shedding its copper locks within an ozone bath.
And that's how it ends, way over your head.
Saturday, September 25, 2010
Marţi după Crăciun
Mă chinui de câteva săptămâni să găsesc un mod de-a aborda un fel de recenzie generală a cărţilor lui Nick Hornby. E greu, pentru că omul e un fel de "inventator" al aşa-zisului roman-pop, nişte cărţi cu mize mici, scrise cu litere mici despre oameni mici. Dereglările lor mentale sunt mici, problemele pe care le au sunt banale, ticurile/ideile/dumele pe care le produc se încadrează într-un standard de spontaneitate şi inteligenţă subsumat principiului "nici prea-prea nici foarte-foarte" şi lista de lucruri ne-ieşite din comun poate continua. Ca să folosesc o formulare biblică, romanele lui Nick Hornby sunt "căldicele".
Prin această prismă, pot aprecia pe deplin dificultatea muncii lui Hornby - cred că e foarte greu să scrii aşa, simplu, uniform, despre oameni aflaţi în vârful curbei lui Gauss. Dar dincolo de respectul analitic pentru tipul ăsta de scriitură nu prea mai e mult de spus - acest tip de scenariu nu lasă nimic în urmă, n-are nici un fel de morală unificatoare, nici un fel de mare evoluţie psihologică a personajelor, este, esenţialmente un stil descriptiv, dezgolit de aproape orice înclinaţie speculativă.
Asta e senzaţia pe care am avut-o vizionând filmul lui Radu Muntean - Marţi după Crăciun. Am făcut această lungă introducere despre Nick Hornby tocmai pentru că mi se pare că demersurile artistice sunt foarte strâns înrudite, dar în acelaşi timp, sunt convins că procedeul funcţionează mult mai bine în film decât pe hârtie. Dincolo de nedumerirea pe care o am în legătură cu miza filmului, cu sâmburele său cathartic (sunt înfiorător de preţios, îmi cer scuze, n-am timp să mă exprim simplu), Marţi după Crăciun a reuşit să mă ţină interesat pe întreaga sa durată şi să creeze tensiuni cu foarte mare răbdare şi minuţie, lăsându-le să crească organic, credibil, şi având tot timpul din lume să convingă spectatorul să empatizeze.
Sub aspect formal, filmul mai are o imensă, după părerea mea, victorie de revendicat - este primul film românesc la care am avut senzaţia că se vorbeşte limba română "normală". Carevasăzică nici apelând la mirodenii regionale simpatice, nici la picanterii excesive de mahala şi nici la broccoli-ul complicat şi sinistru al limbajului "academic" de "film serios". Am crezut personajele pentru că le-am crezut maniera de exprimare - lecţia NUMĂRUL 1 după părerea mea, ilustrată excepţional de acest film.
Actorii joacă excelent (Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor în special), complementând perfect naturaleţea şi naturalismul limbajului.
Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de sucite sunt circuitele în capul meu - pus în faţa unui film lipsit de simbolistici şi de arhetipuri tragi-comice am senzaţia că îmi scapă ceva, că încerc să fac o recenzie unei "felii de viaţă", nu unui film. Feliile de viaţă le recenzează destul memoria, cu propriul ei limbaj. Despre filme nu "se gândeşte" în aceeaşi termeni, şi totuşi mă simt forţat să renunţ la majoritatea instrumentarului critic standard. Recenzia unui astfel de film ar suna mai bine ca o re-povestire subiectivizată a întâmplărior, ca o bârfă. Dar mă opresc aici. "Suffice to say" că e un film care merită văzut (în sala de aşteptare, în trafic, auzit prin pereţii apartamentelor de bloc, la piaţă şi în coada de la casa de la Carrefour).
ML
Prin această prismă, pot aprecia pe deplin dificultatea muncii lui Hornby - cred că e foarte greu să scrii aşa, simplu, uniform, despre oameni aflaţi în vârful curbei lui Gauss. Dar dincolo de respectul analitic pentru tipul ăsta de scriitură nu prea mai e mult de spus - acest tip de scenariu nu lasă nimic în urmă, n-are nici un fel de morală unificatoare, nici un fel de mare evoluţie psihologică a personajelor, este, esenţialmente un stil descriptiv, dezgolit de aproape orice înclinaţie speculativă.
Asta e senzaţia pe care am avut-o vizionând filmul lui Radu Muntean - Marţi după Crăciun. Am făcut această lungă introducere despre Nick Hornby tocmai pentru că mi se pare că demersurile artistice sunt foarte strâns înrudite, dar în acelaşi timp, sunt convins că procedeul funcţionează mult mai bine în film decât pe hârtie. Dincolo de nedumerirea pe care o am în legătură cu miza filmului, cu sâmburele său cathartic (sunt înfiorător de preţios, îmi cer scuze, n-am timp să mă exprim simplu), Marţi după Crăciun a reuşit să mă ţină interesat pe întreaga sa durată şi să creeze tensiuni cu foarte mare răbdare şi minuţie, lăsându-le să crească organic, credibil, şi având tot timpul din lume să convingă spectatorul să empatizeze.
Sub aspect formal, filmul mai are o imensă, după părerea mea, victorie de revendicat - este primul film românesc la care am avut senzaţia că se vorbeşte limba română "normală". Carevasăzică nici apelând la mirodenii regionale simpatice, nici la picanterii excesive de mahala şi nici la broccoli-ul complicat şi sinistru al limbajului "academic" de "film serios". Am crezut personajele pentru că le-am crezut maniera de exprimare - lecţia NUMĂRUL 1 după părerea mea, ilustrată excepţional de acest film.
Actorii joacă excelent (Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor în special), complementând perfect naturaleţea şi naturalismul limbajului.
Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de sucite sunt circuitele în capul meu - pus în faţa unui film lipsit de simbolistici şi de arhetipuri tragi-comice am senzaţia că îmi scapă ceva, că încerc să fac o recenzie unei "felii de viaţă", nu unui film. Feliile de viaţă le recenzează destul memoria, cu propriul ei limbaj. Despre filme nu "se gândeşte" în aceeaşi termeni, şi totuşi mă simt forţat să renunţ la majoritatea instrumentarului critic standard. Recenzia unui astfel de film ar suna mai bine ca o re-povestire subiectivizată a întâmplărior, ca o bârfă. Dar mă opresc aici. "Suffice to say" că e un film care merită văzut (în sala de aşteptare, în trafic, auzit prin pereţii apartamentelor de bloc, la piaţă şi în coada de la casa de la Carrefour).
ML
Labels:
film,
Marţi după Crăciun,
natural,
pop,
Radu Muntean
Thursday, September 23, 2010
William Styron - Beznă vizibilă
Cartea lui Styron se citeşte pe drumul de la Oradea la Cluj,
pe tren,
întreruptă
de mici conversaţii punctând gradat nivelele de inutilitate
pe care începi să le simţi în legătură cu tot şi toate.
Scriam mai demult (foarte demult) despre ochi
ca nişte lanterne prin care răzbate
un fel de lumină creatoare de realitate.
Amintirile despre nebunie ale lui Styrone vorbesc, în cadrul metaforei,
Despre stingerea lanternei. Bezna vizibilă este atunci când deschizi ochii şi nimic din ceea ce vezi nu îţi aparţine iar realitatea nu face decât
să se reflecte în retine.
O catatonie a percepţiei, dacă vreţi, dacă se poate numi aşa,
Dacă acceptăm faptul că percepţia nu e doar pasivă
în mod normal.
Ieri seară făceam cumpărături - mi se pare ironic faptul că eram în căutare de draperii - la Auchan. Supermarketurile sunt foarte triste, aproape insuportabil de triste. Mi-am scăpat coşul de cumpărături pe jos şi, desigur, nu s-a spart nimic, n-a fost nici o problemă. Aş fi vrut foarte tare să se fi spart ceva.
Bezna vizibilă este atunci când nu mai eşti capabil să umpli spaţiile dintre obiecte cu relaţii şi obiectele rămân mereu la fel, foarte departe unele de altele şi ajungi să vezi numai absenţe.
Tom Waits - Burma Shave
pe tren,
întreruptă
de mici conversaţii punctând gradat nivelele de inutilitate
pe care începi să le simţi în legătură cu tot şi toate.
Scriam mai demult (foarte demult) despre ochi
ca nişte lanterne prin care răzbate
un fel de lumină creatoare de realitate.
Amintirile despre nebunie ale lui Styrone vorbesc, în cadrul metaforei,
Despre stingerea lanternei. Bezna vizibilă este atunci când deschizi ochii şi nimic din ceea ce vezi nu îţi aparţine iar realitatea nu face decât
să se reflecte în retine.
O catatonie a percepţiei, dacă vreţi, dacă se poate numi aşa,
Dacă acceptăm faptul că percepţia nu e doar pasivă
în mod normal.
Ieri seară făceam cumpărături - mi se pare ironic faptul că eram în căutare de draperii - la Auchan. Supermarketurile sunt foarte triste, aproape insuportabil de triste. Mi-am scăpat coşul de cumpărături pe jos şi, desigur, nu s-a spart nimic, n-a fost nici o problemă. Aş fi vrut foarte tare să se fi spart ceva.
Bezna vizibilă este atunci când nu mai eşti capabil să umpli spaţiile dintre obiecte cu relaţii şi obiectele rămân mereu la fel, foarte departe unele de altele şi ajungi să vezi numai absenţe.
Tom Waits - Burma Shave
Labels:
beznă,
Burma Shave,
depresie,
melancolie,
Styrone,
toamnă,
Tom Waits
Subscribe to:
Posts (Atom)