Keys

The keyboard stopped being white a while ago...
My fingers leave dust and flakes of skin on every key
As if I'm slowly decaying while pressing "d" "e" "c" "a" "y", repeatedly.
White turned to grey and then darker,
Until each key looked like a fresh, blackening sore.
I tried to soak it in alcohol and chlorine
And the tips of my fingers melted more.
The keyboard claimed my fingerprints as its own
And now there's no me,
just "m" and "e"...
repeatedly.

Fear of clowns

Jen Titus - O death
Asculta mai multe audio diverse

Fear of clowns is irrational, animal, primal. Clowns are distortions of humanity, they are reminders of something very old, so old it's become unacceptable. Like cannibalism. Like totemic religions. Clowns are the embodiment of man's inability to understand the world around him, of reason's failure to grasp the patterns of the world. That, in itself, is reason enough to fear the painted mask a clown wears, the chaotic clothes, even castrated to their amusing modern incarnations - even though I believe the way a clown looks cannot be dissociated from his origin, from the primordial idea of man posing as god. The presence of a clown is thus primordial blasphemy, and such blasphemy provokes primordial reactions of terror. A clown may laugh in the face of Order and Chaos alike. A clown may mock the embedded concept of gods (beings greater than oneself, controlling and watching and deciding). And, let us not forget, a clown may flash a wicked, insolent grin at death and beyond death. What is fear other than fear of dissolution in all its forms? Fear is a reaction tied inextricably to death. All fear is fear of entropy, of death. If a clown laughs at death, he commits the ultimate blasphemy, because death cannot be communicated with in any way. Man is wired to ignore it, to escape it. When a man pleads with death, he's actually bargaining with life. There is no communication with death.

And so, when a clown laughs at death, he laughs at life and living and all that is alive and structured according to life's ebbs and flows. Clowns become alien to life in that very moment, and their very existence is an insult to reality as we know it.

How's that for a "memento mori"?

Precious

The sunset starts from the ground up.
Buildings become molten and darken the sky.
Pixels shoot up into the clouds like slow motion lightning through a lens diffusely and melt everything in sight, leaving the piles of square ash on the ground, sometimes even five stories high.
After that, the air goes bald, shedding its copper locks within an ozone bath.
And that's how it ends, way over your head.

Marţi după Crăciun

Mă chinui de câteva săptămâni să găsesc un mod de-a aborda un fel de recenzie generală a cărţilor lui Nick Hornby. E greu, pentru că omul e un fel de "inventator" al aşa-zisului roman-pop, nişte cărţi cu mize mici, scrise cu litere mici despre oameni mici. Dereglările lor mentale sunt mici, problemele pe care le au sunt banale, ticurile/ideile/dumele pe care le produc se încadrează într-un standard de spontaneitate şi inteligenţă subsumat principiului "nici prea-prea nici foarte-foarte" şi lista de lucruri ne-ieşite din comun poate continua. Ca să folosesc o formulare biblică, romanele lui Nick Hornby sunt "căldicele".

Prin această prismă, pot aprecia pe deplin dificultatea muncii lui Hornby - cred că e foarte greu să scrii aşa, simplu, uniform, despre oameni aflaţi în vârful curbei lui Gauss. Dar dincolo de respectul analitic pentru tipul ăsta de scriitură nu prea mai e mult de spus - acest tip de scenariu nu lasă nimic în urmă, n-are nici un fel de morală unificatoare, nici un fel de mare evoluţie psihologică a personajelor, este, esenţialmente un stil descriptiv, dezgolit de aproape orice înclinaţie speculativă.

Asta e senzaţia pe care am avut-o vizionând filmul lui Radu Muntean - Marţi după Crăciun. Am făcut această lungă introducere despre Nick Hornby tocmai pentru că mi se pare că demersurile artistice sunt foarte strâns înrudite, dar în acelaşi timp, sunt convins că procedeul funcţionează mult mai bine în film decât pe hârtie. Dincolo de nedumerirea pe care o am în legătură cu miza filmului, cu sâmburele său cathartic (sunt înfiorător de preţios, îmi cer scuze, n-am timp să mă exprim simplu), Marţi după Crăciun a reuşit să mă ţină interesat pe întreaga sa durată şi să creeze tensiuni cu foarte mare răbdare şi minuţie, lăsându-le să crească organic, credibil, şi având tot timpul din lume să convingă spectatorul să empatizeze.

Sub aspect formal, filmul mai are o imensă, după părerea mea, victorie de revendicat - este primul film românesc la care am avut senzaţia că se vorbeşte limba română "normală". Carevasăzică nici apelând la mirodenii regionale simpatice, nici la picanterii excesive de mahala şi nici la broccoli-ul complicat şi sinistru al limbajului "academic" de "film serios". Am crezut personajele pentru că le-am crezut maniera de exprimare - lecţia NUMĂRUL 1 după părerea mea, ilustrată excepţional de acest film.

Actorii joacă excelent (Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor în special), complementând perfect naturaleţea şi naturalismul limbajului.

Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de sucite sunt circuitele în capul meu - pus în faţa unui film lipsit de simbolistici şi de arhetipuri tragi-comice am senzaţia că îmi scapă ceva, că încerc să fac o recenzie unei "felii de viaţă", nu unui film. Feliile de viaţă le recenzează destul memoria, cu propriul ei limbaj. Despre filme nu "se gândeşte" în aceeaşi termeni, şi totuşi mă simt forţat să renunţ la majoritatea instrumentarului critic standard. Recenzia unui astfel de film ar suna mai bine ca o re-povestire subiectivizată a întâmplărior, ca o bârfă. Dar mă opresc aici. "Suffice to say" că e un film care merită văzut (în sala de aşteptare, în trafic, auzit prin pereţii apartamentelor de bloc, la piaţă şi în coada de la casa de la Carrefour).

ML

William Styron - Beznă vizibilă

Cartea lui Styron se citeşte pe drumul de la Oradea la Cluj,
pe tren,
întreruptă
de mici conversaţii punctând gradat nivelele de inutilitate
pe care începi să le simţi în legătură cu tot şi toate.

Scriam mai demult (foarte demult) despre ochi
ca nişte lanterne prin care răzbate
un fel de lumină creatoare de realitate.

Amintirile despre nebunie ale lui Styrone vorbesc, în cadrul metaforei,
Despre stingerea lanternei. Bezna vizibilă este atunci când deschizi ochii şi nimic din ceea ce vezi nu îţi aparţine iar realitatea nu face decât
să se reflecte în retine.

O catatonie a percepţiei, dacă vreţi, dacă se poate numi aşa,
Dacă acceptăm faptul că percepţia nu e doar pasivă
în mod normal.

Ieri seară făceam cumpărături - mi se pare ironic faptul că eram în căutare de draperii - la Auchan. Supermarketurile sunt foarte triste, aproape insuportabil de triste. Mi-am scăpat coşul de cumpărături pe jos şi, desigur, nu s-a spart nimic, n-a fost nici o problemă. Aş fi vrut foarte tare să se fi spart ceva.

Bezna vizibilă este atunci când nu mai eşti capabil să umpli spaţiile dintre obiecte cu relaţii şi obiectele rămân mereu la fel, foarte departe unele de altele şi ajungi să vezi numai absenţe.

Tom Waits - Burma Shave