Whatever future's left over

Philip Glass: Cello Concerto - 1st Movement
Asculta mai multe audio diverse

Imaginează-ţi mintea ca un hotel. În fiecare cameră stă câte un individ (sau un cuplu), fiecare încercând să-şi personalizeze camera cât mai bine.

Fiecare îşi umple camera cu amprente, ca şi cum atingereile suprafeţelor s-ar aduna, ar îngroşa stratul de piele şi de grăsime lăsat în urmă de degete, până când, după sute şi sute de ani de atins, individul s-ar putea resorbi în obiecte.

Unii desenează figurine sau cuvinte cu vârfurile degetelor pe ferestre.

Cei care nu au ferestre îşi ascultă muzica, lasând-o să se absoarbă în pereţi, să circule seismic prin toată clădirea.

Cuplurile se împreunează în fiecare cotlon al camerelor lor şi-apoi cheamă personalul hotelier să cureţe. Se văd din când în când băieţi îmbrăcaţi frumos, cu câte o găletuşă şi un mop într-o mână şi câte-o lampă cu ultraviolete în cealaltă. Ultravioletele fac totul să strălucească înainte de curăţenie. Soarele face totul să strălucească după curăţenie. Simplu.

Undeva în subsol stă un om care miroase a cremă epilatoare. Este neted şi alb, îi place lumina electrică şi plasticul. Face baie câte zece minute pe zi. Umblă numai în papuci de catifea şi are tălpile moi şi albe. Părul lui nu apucă niciodată să crească. Ca angajat al hotelului, el clasifică sunetele, mirosurile, lucirile ultraviolete cu gustul lor astringent şi desenele şi cuvintele de pe ferestre.

Pe coperta dosarului lui scrie "Whatever future's left over, store in here".

Acces

Îmi deschid ochii cu greu, ca pe o poartă ruginită a vreunei curţi interioare
în primele secunde nu sunt sigur dacă lumina intră sau iese
şi asta îmi place
apoi se trezeşte şi handicapul meu secret. Cască- leneş şi senzual- şi din senin
explicaţiile, cuvintele, gândurile sunt schiloade şi miros a material didactic.

Rafturi

Cuvintele din gura mea sunt versiuni beta,
rostite cu aparate primitive,
consemnate analogic,
gândite cu lămpi intermitente şi fierbinţi,
scrise pe cartele perforate din carton scămoşat.

Am gura plină de vechituri,
un muzeu al comunicării umplut până la buze cu praf,
plastic,
hârtie îngălbenită,
acarieni şi cerneluri,
suficiente cât să schiţeze un soi de puritate.

Un soi, vegetal, de curăţenie
digitală.

There

It's cold out there
The light looks tired of its own pace.

Why does it always feel like the cold is a matter of lighting?

Right after I open my eyes - always towards the ceiling -
I catch a glimpse of myself lying there
almost inanimate
my skin prickles as the light washes over it,
milky and heavy,
stitching itself to me with a tangle of threads
so that when I stand up, I get to feel like a puppet
every morning.

No matter how much black I put on
the lace is there
and whenever I look at it
I see the intricacies of panic.