Marţi după Crăciun

Mă chinui de câteva săptămâni să găsesc un mod de-a aborda un fel de recenzie generală a cărţilor lui Nick Hornby. E greu, pentru că omul e un fel de "inventator" al aşa-zisului roman-pop, nişte cărţi cu mize mici, scrise cu litere mici despre oameni mici. Dereglările lor mentale sunt mici, problemele pe care le au sunt banale, ticurile/ideile/dumele pe care le produc se încadrează într-un standard de spontaneitate şi inteligenţă subsumat principiului "nici prea-prea nici foarte-foarte" şi lista de lucruri ne-ieşite din comun poate continua. Ca să folosesc o formulare biblică, romanele lui Nick Hornby sunt "căldicele".

Prin această prismă, pot aprecia pe deplin dificultatea muncii lui Hornby - cred că e foarte greu să scrii aşa, simplu, uniform, despre oameni aflaţi în vârful curbei lui Gauss. Dar dincolo de respectul analitic pentru tipul ăsta de scriitură nu prea mai e mult de spus - acest tip de scenariu nu lasă nimic în urmă, n-are nici un fel de morală unificatoare, nici un fel de mare evoluţie psihologică a personajelor, este, esenţialmente un stil descriptiv, dezgolit de aproape orice înclinaţie speculativă.

Asta e senzaţia pe care am avut-o vizionând filmul lui Radu Muntean - Marţi după Crăciun. Am făcut această lungă introducere despre Nick Hornby tocmai pentru că mi se pare că demersurile artistice sunt foarte strâns înrudite, dar în acelaşi timp, sunt convins că procedeul funcţionează mult mai bine în film decât pe hârtie. Dincolo de nedumerirea pe care o am în legătură cu miza filmului, cu sâmburele său cathartic (sunt înfiorător de preţios, îmi cer scuze, n-am timp să mă exprim simplu), Marţi după Crăciun a reuşit să mă ţină interesat pe întreaga sa durată şi să creeze tensiuni cu foarte mare răbdare şi minuţie, lăsându-le să crească organic, credibil, şi având tot timpul din lume să convingă spectatorul să empatizeze.

Sub aspect formal, filmul mai are o imensă, după părerea mea, victorie de revendicat - este primul film românesc la care am avut senzaţia că se vorbeşte limba română "normală". Carevasăzică nici apelând la mirodenii regionale simpatice, nici la picanterii excesive de mahala şi nici la broccoli-ul complicat şi sinistru al limbajului "academic" de "film serios". Am crezut personajele pentru că le-am crezut maniera de exprimare - lecţia NUMĂRUL 1 după părerea mea, ilustrată excepţional de acest film.

Actorii joacă excelent (Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor în special), complementând perfect naturaleţea şi naturalismul limbajului.

Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cât de sucite sunt circuitele în capul meu - pus în faţa unui film lipsit de simbolistici şi de arhetipuri tragi-comice am senzaţia că îmi scapă ceva, că încerc să fac o recenzie unei "felii de viaţă", nu unui film. Feliile de viaţă le recenzează destul memoria, cu propriul ei limbaj. Despre filme nu "se gândeşte" în aceeaşi termeni, şi totuşi mă simt forţat să renunţ la majoritatea instrumentarului critic standard. Recenzia unui astfel de film ar suna mai bine ca o re-povestire subiectivizată a întâmplărior, ca o bârfă. Dar mă opresc aici. "Suffice to say" că e un film care merită văzut (în sala de aşteptare, în trafic, auzit prin pereţii apartamentelor de bloc, la piaţă şi în coada de la casa de la Carrefour).

ML