Whatever future's left over

Philip Glass: Cello Concerto - 1st Movement
Asculta mai multe audio diverse

Imaginează-ţi mintea ca un hotel. În fiecare cameră stă câte un individ (sau un cuplu), fiecare încercând să-şi personalizeze camera cât mai bine.

Fiecare îşi umple camera cu amprente, ca şi cum atingereile suprafeţelor s-ar aduna, ar îngroşa stratul de piele şi de grăsime lăsat în urmă de degete, până când, după sute şi sute de ani de atins, individul s-ar putea resorbi în obiecte.

Unii desenează figurine sau cuvinte cu vârfurile degetelor pe ferestre.

Cei care nu au ferestre îşi ascultă muzica, lasând-o să se absoarbă în pereţi, să circule seismic prin toată clădirea.

Cuplurile se împreunează în fiecare cotlon al camerelor lor şi-apoi cheamă personalul hotelier să cureţe. Se văd din când în când băieţi îmbrăcaţi frumos, cu câte o găletuşă şi un mop într-o mână şi câte-o lampă cu ultraviolete în cealaltă. Ultravioletele fac totul să strălucească înainte de curăţenie. Soarele face totul să strălucească după curăţenie. Simplu.

Undeva în subsol stă un om care miroase a cremă epilatoare. Este neted şi alb, îi place lumina electrică şi plasticul. Face baie câte zece minute pe zi. Umblă numai în papuci de catifea şi are tălpile moi şi albe. Părul lui nu apucă niciodată să crească. Ca angajat al hotelului, el clasifică sunetele, mirosurile, lucirile ultraviolete cu gustul lor astringent şi desenele şi cuvintele de pe ferestre.

Pe coperta dosarului lui scrie "Whatever future's left over, store in here".

Acces

Îmi deschid ochii cu greu, ca pe o poartă ruginită a vreunei curţi interioare
în primele secunde nu sunt sigur dacă lumina intră sau iese
şi asta îmi place
apoi se trezeşte şi handicapul meu secret. Cască- leneş şi senzual- şi din senin
explicaţiile, cuvintele, gândurile sunt schiloade şi miros a material didactic.

Rafturi

Cuvintele din gura mea sunt versiuni beta,
rostite cu aparate primitive,
consemnate analogic,
gândite cu lămpi intermitente şi fierbinţi,
scrise pe cartele perforate din carton scămoşat.

Am gura plină de vechituri,
un muzeu al comunicării umplut până la buze cu praf,
plastic,
hârtie îngălbenită,
acarieni şi cerneluri,
suficiente cât să schiţeze un soi de puritate.

Un soi, vegetal, de curăţenie
digitală.

There

It's cold out there
The light looks tired of its own pace.

Why does it always feel like the cold is a matter of lighting?

Right after I open my eyes - always towards the ceiling -
I catch a glimpse of myself lying there
almost inanimate
my skin prickles as the light washes over it,
milky and heavy,
stitching itself to me with a tangle of threads
so that when I stand up, I get to feel like a puppet
every morning.

No matter how much black I put on
the lace is there
and whenever I look at it
I see the intricacies of panic.

Keys

The keyboard stopped being white a while ago...
My fingers leave dust and flakes of skin on every key
As if I'm slowly decaying while pressing "d" "e" "c" "a" "y", repeatedly.
White turned to grey and then darker,
Until each key looked like a fresh, blackening sore.
I tried to soak it in alcohol and chlorine
And the tips of my fingers melted more.
The keyboard claimed my fingerprints as its own
And now there's no me,
just "m" and "e"...
repeatedly.

Fear of clowns

Jen Titus - O death
Asculta mai multe audio diverse

Fear of clowns is irrational, animal, primal. Clowns are distortions of humanity, they are reminders of something very old, so old it's become unacceptable. Like cannibalism. Like totemic religions. Clowns are the embodiment of man's inability to understand the world around him, of reason's failure to grasp the patterns of the world. That, in itself, is reason enough to fear the painted mask a clown wears, the chaotic clothes, even castrated to their amusing modern incarnations - even though I believe the way a clown looks cannot be dissociated from his origin, from the primordial idea of man posing as god. The presence of a clown is thus primordial blasphemy, and such blasphemy provokes primordial reactions of terror. A clown may laugh in the face of Order and Chaos alike. A clown may mock the embedded concept of gods (beings greater than oneself, controlling and watching and deciding). And, let us not forget, a clown may flash a wicked, insolent grin at death and beyond death. What is fear other than fear of dissolution in all its forms? Fear is a reaction tied inextricably to death. All fear is fear of entropy, of death. If a clown laughs at death, he commits the ultimate blasphemy, because death cannot be communicated with in any way. Man is wired to ignore it, to escape it. When a man pleads with death, he's actually bargaining with life. There is no communication with death.

And so, when a clown laughs at death, he laughs at life and living and all that is alive and structured according to life's ebbs and flows. Clowns become alien to life in that very moment, and their very existence is an insult to reality as we know it.

How's that for a "memento mori"?

Precious

The sunset starts from the ground up.
Buildings become molten and darken the sky.
Pixels shoot up into the clouds like slow motion lightning through a lens diffusely and melt everything in sight, leaving the piles of square ash on the ground, sometimes even five stories high.
After that, the air goes bald, shedding its copper locks within an ozone bath.
And that's how it ends, way over your head.